li se dădea mult de băut, ci numai la cei chemaţi şi aşezaţi într-un anume loc al mesei şi aceştia nu erau prea mulţi faţă de numărul celor obişnuiţi să colinde nechemaţi la toate pomenile, copii zdrenţăroşi şi cu ochii mari şi chipurile negre, inşi a căror ocupaţie principală era cum să-şi astâmpere foamea, bătrâni învechiţi în sărăcie, văduve prăpădite, toţi amestecaţi la un loc cu cei mici, mâncau până ce se umflau. La o astfel de pomană cum era cea dată de familia lui Sandu ei veneau şi cu trăiştile în care aruncau tot ce rămânea de la masă, pâine multă, bucăţi de carne, felii nenumărate de mămăligă şi unii scoteau pe furiş şi câte o oală şi goleau în ea farfuriile copiilor care se saturau mai repede şi îi îndemnau să mai ceară ca să ia ei. Se întâmplau câteodată şi încăierări, repede stinse prin înhăţarea celor în cauză şi gonirea lor prin grădină, să nu vadă lumea şi potolirea lor cu darea la fiecare din mâncarea pentru care se încăieraseră. La parastasul ăsta însă nu se întâmplă nimic, toţi ăştia îşi înţesară tot ce aveau ca loc în care se putea pune, de la burţi până la trăiştile lor jigărite. Nimeni nu-i luă în seamă. Niculae mâncă puţin din ciorba de pasăre şi din friptura care se puse pe farfurii, bău însă de câteva ori din ţuică, câteva ceşti mărişoare, şi de la un timp stătea şi se uita alături la masa preoţilor şi parcă aştepta ceva. Chipul lui îşi pierduse în aceste şase săptămâni de când murise cumnatu-său liniştea senină a trăsăturilor şi ochii îi rătăceau străini peste oameni. La cei din preajma lui acum la parastas, după ce dăduseră toţi câteva ceşti de ţuică peste cap, le pieri încetul cu încetul pioşenia aceea de la început şi deveniră mai voioşi, se uitau la el şi rosteau pomeniri ca şi când ar fi rostit urări, în timp ce Niculae nici nu-i vedea, atras din ce în ce mai mult de cei patru preoţi, care mâncau în farfurii de marmură, şi cu tacâmuri de fier, spre deosebire de toţi ceilalţi care mâncau fără furculiţe şi cuţite şi doar cu linguri de lemn din străchini smălţuite.

– Părinte, să vă întreb ceva, zise Niculae aplecându-se spre cei patru preoţi şi, rămânând aşa aplecat, încât cel de lângă el trebui să se ferească mult ca să poată mânca mai departe, continuă: sunteţi ca şi cei patru evanghelişti, patru, aşa că o să-mi răspundeţi...

– Întreabă, taică, zice cel din sat, binevoitor: auzise că acest băiat fusese cândva elev şi îi răspunsese cu oarecare consideraţie...

– Părinte, reluă Niculae, cumnatu-meu a murit de şase săptămâni, fără să ştim pentru ce, nimeni nu ştie. Eu am să vă spun mai pe urmă ceva, dar sfinţia voastră ce credeţi?

– Nenorocirea, taică...

– Nu, părinte, stai, să vedeţi, să vă spun mai bine, zise Niculae repede. Oamenii vorbesc, adică un om poate să se gândească la orice...

Mâinile i se frământau pe masă şi urmăreau, vorbind, un anume lucru şi glasul îi era muncit şi privirea vie.

– Sfinţia voastră, reluă el, aţi îngropat o grămadă de oameni şi când îi îngropaţi nu vă e frică? Cum se poate să-i îngropaţi părinte? aproape că strigă el. Cum să bagi oameni în pământ şi pe urmă să-i acoperi cu lopata? Sunt câini, părinte?

– Aşa e osânda, taică, zise preotul căutând să se desprindă de acest tânăr care începea să nu respecte legea praznicului şi vorbea ce nu se cuvine, dacă ar fi după noi, n-am mai muri nici unul şi ne-am înmulţi ca frunza şi ca iarba...

Dar băiatul nu se desprindea, atras de cei patru preoţi cu o forţă irezistibilă şi capete începură să se răsucească o clipă spre el, să audă ce spune.

– Părinte, mâncaţi şi beţi la moartea unui om şi sfinţia voastră chiar vă trudiţi şi cântaţi şi primiţi bani, iar ălora din fund chiar le pare bine când moare cineva, să poată să se sature şi ei din când în când. Părinte, strigă băiatul îndârjit pe neaşteptate, de ce a murit cumnatul meu? De ce l-aţi băgat în pământ?

– Eşti ca o salcie primăvara, n-ai de ce să te vaiţi, taică, zise unul din preoţi, scuturând parcă din mustăţi şi din barba lui neagră cu multe fire argintii în ea, vrând parcă să arate că iată cum se găseşte să cârtească tocmai unul aşa de tânăr care, cu toate că nu ştie ce e aia viaţa, gândul lui e la moarte.

– Nici unul nu s-a gândit, părinte, continuă Niculae, de ce a murit din senin un om, dar el ştia, mi-a spus-o de mai multe ori, zicea că e o boală, am să mor, măi Niculae, aşa mi-a zis şi mi-a spus şi boala. Dar el mi-a spus, părinte, că pe toţi ne paşte boala asta, o să intre în sat pe furiş şi chiar despre un parastas ca ăsta a vorbit, un parastas general, cu laude...

– Nu înţeleg, taică, zise preotul mâncând înainte. Aşa e obiceiul, trebuie făcut parastas pentru odihna celui care e chemat de Dumnezeu.

– Laudele ce ni se vor aduce vor fi un parastas, aşa mi-a spus şi mi-a mai spus: „o să mor, măi Niculae, şi n-o să apuc parastasul ăsta!” Cum să apuce el parastasul lui trăind? La cine se gândea el că o să-i facă parastasul înainte să moară? La cine se gândea el, părinte, sfinţia voastră trebuie să ştiţi.

– Niculae, îi şopti atunci Ilinca aplecându-i-se pe la spate la ureche, du-te puţin în casă că vrea naşa să-ţi spună ceva.

– Ce naşă, sări deodată băiatul desfăcând violent braţele şi ridicându-se în picioare. Ce, suntem la nuntă aici? Suntem la parastas şi fiecare trebuie să-şi aducă aminte cum vrea el de nea Sandu, că dacă nu, răstorn masa cu voi şi vă dau pe toţi afară.

– Stai jos şi vorbeşte mai încet că se uită lumea la noi!

– Lasă să se uite.

– Nu ţi-a făcut bine băutura.

– Bine că ţi-a făcut ţie, du-te la locul tău...

– Maică, stai jos