şi mănâncă, zise atunci şi mama lui, dar fără să se îngrijoreze, uitându-se la el cu privirea înotând în lacrimi de jale şi parcă înţelegându-l: îi era drag de el, zise ea clătinând din cap la dreapta şi la stânga într-un vaier mut, toată ziua se ducea pe la el şi stăteau amândoi în mijlocul curţii şi vorbeau... Şi uite că plecă şi nu apucă şi el să-şi vază nevasta cu copil, că a lăsat-o cu copil în ea, săraca, cinci ani l-a aşteptat...

– După nuntă, zise Niculae parcă înnodând spusele lui cu ale maică-si, ieşeam într-o zi în grădină de dimineaţă, vream să-mi caut un ciomag să mă duc la el la deal, îmi spusese tata să mă duc să văz ce e cu nişte porumb care se veştejea, ziceam că să-l întoarcem şi să punem nişte otavă. Ia să mă duc cu nea Sandu, mi-am spus eu, poate merge şi el, nici nu răsărise soarele, era devreme şi senin. Mă duc la el şi intru în curte şi îl văz că dormea pe prispă singur, soră-mea era în casă, se sculase şi ea şi aprindea focul în vatră. Era cam la o lună după nuntă, cum v-am spus. „Bună dimineaţa, cumnate, îi zic, te-ai sculat?” El n-a răspuns. Dormea cu capul spre hambar şi era puţin întuneric. Mă aplec peste căpătâiul lui şi mă uit să văd ce face. Nu dormea. Stătea cu faţa în sus, cu ochii deschişi şi se uita... O mână o avea scoasă afară cu o ţigară aprinsă între degete şi care arsese singură: uitase să mai tragă din ea. „Ce faci, nea Sandule, mai dormi, i-am spus eu iar, vreai să mergem la deal?... Poate întoarcem nişte porumb, mi-a spus tata... n-ar fi rău...” El nu-mi răspunde, dar văd că se mişcă în aşternut şi se uită ţintă la mine. Pe urmă se ridică încet şi-mi spune: „Ce să căutăm la deal, măi Cioroşbulingă, nu vezi că eu mă duc la vale?” „Dar ce ai cumnate, îi spun eu, te doare ceva?” „Hai că merg, răspunde el. Merg, merg, merg...” Aşa a spus de trei ori şi rar şi mişcând înainte din cap. Pe urmă s-a sculat, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva şi am plecat. Pe drum şi-a făcut iar o ţigară, a scos amnarul şi a încercat să dea foc la iască. Nu m-am uitat să văd ce face, dar când mă întorc să-l strig, chiar atunci lăsase mâinile în jos şi dăduse drumul pietrei şi amnarului... „Ce-ai, cumnate?” îl întreb eu. Îl văd că începe să meargă şi tace. Am ieşit la mirişti şi ne apropiam de locurile noastre. Când ne-am oprit, eu am vrut să merg peste răzor. „Niculae, zice, stai, unde te duci?” „Pe locuri”, îi răspund. „Ce cauţi?” „Să văd ce e cu porumbul”. „De ce?” „Cum de ce? întreb eu. Ca să vedem!...” „Ce să vezi?” îmi ia el vorba din gură. Se uita la mine şi îmi strângea mâna. „Cumnate, îmi spune el, ascultă aici, mi-a intrat un vierme în os!” „Ce vierme, nea Sandule, ce vorbeşti?!” „Un vierme negru, pe măduva oaselor...” „Fugi de-aici cumnate, oi fi visat urât!” „Nu, nu, e un vierme, vezi, de când am venit de pe front îl simt cum se mişcă pe os, ascultă aici, stau eu şi mă gândesc, n-am nimic, nu e o boală pe care să ţi-o îngrijească altul. Începe întâi de pe os, pe urmă vezi o grămadă de prostii, de nimicuri. Cum te văd eu acum, că ai sprâncenele negre şi nasul ca o piatră albă, şi cum calci pe un muşuroi mic de furnici... Aşa începe: vezi o grămadă de fleacuri şi te gândeşti anapoda la ele. Şi te tot uiţi... Şi tot uitându-te, le vezi că nu mai sunt ca la început. Se umflă, se fac mari, deschid gura şi parcă râd de tine; pui degetul alături jos şi nu vezi nici o deosebire: ce mi-e degetul, ce mi-e pământul. Altele se mişcă, ţi se pare că nu mai ştii ce sunt, uiţi de unde ai plecat şi stai aşa... Şi pe urmă iar o iei de la cap. Cum sunt eu acuma, mi se pare că ce am de făcut, n-aş vrea să mai fac. Ăsta e începutul... Te uiţi în sus şi nu înţelegi nimic... Şi când te uiţi în jos şi-ţi vezi căruţa în bătătură, parcă te trezeşti din somn şi nu mai ştii nimic...” „Cumnate, îi spun eu, dacă nu te odihneşti mai mult?!! Stai şi te odihneşte!” Ce vă uitaţi aşa, strigă deodată Niculae cu privirea scăpărând, dând scaunul la o parte şi ridicând braţul. Uitaţi-vă încolo, în sus, dacă e ceva, nu vă uitaţi la mine cu îmbucăturile în gât. Ce mai vreţi? Asta e tot, sufletul lui era în trupul lui, s-a dus şi voi staţi aici cu fălcile mari şi mâncaţi... Şi dumneata, părinte, care le ştii pe toate, ce poţi să spui, de ce murim, de ce ne mai naştem dacă trebuie să murim?

Se opri şi se apropie de cei patru preoţi dând pe omul de lângă el la o parte, care nu vroi şi atunci se răsti la el:

– Dă-te la o parte de lângă mine... De ce ne mai naştem, părinte, dacă trebuie să murim, de ce s-a născut omul care îi facem acum parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce căruţa? A scăpat cinci ani de gloanţe şi bombe şi n-a scăpat de un câine care mânca o cioară şi i-a speriat caii. Asta era hotărât dinainte. Cine a hotărât, părinte, cine a luat decizia asta că el trebuie să moară?

– Cei ce nu mor, nici nu se nasc, taică, spuse preotul bătrân al satului bând foarte însetat, ca şi când tot ce se întâmpla nu-l surprindea cu nimic, văzuse el destule şi asta de acum i se părea cea mai în ordinea lucrurilor. Nu mor decât cei care se nasc, taică, şi întrebarea se pune cum e mai bine, să te naşti, dar să mori, sau să nu