– A, răcni deodată băiatul şi apucă în aceeaşi clipă cu o mână masa s-o răstoarne şi cu cealaltă să tragă de pe ea faţa încărcată cu străchini şi pâine. Afară cu voi, duceţi-vă în pământ dacă v-aţi născut ca să muriţi, să arunc eu bulgării cu lopata peste tronul vostru. Afară, afară din curtea lui...

Se făcuse alb la faţă, îl luară repede de-acolo şi îi vorbiră la ureche, să nu mai strige, că se uită lumea. Şi unul din preoţi zise că băiatul ăsta nu trebuia să bea ţuică, a mai văzut el pe cineva, tot aşa, se tăvălea pe jos şi făcea spume la gură... Ăsta de aici nu e chiar aşa de rău, dar tot nu trebuie să mai fie lăsat să bea, să i se dea vin, că vinul e mai moale şi n-a auzit până acuma să i se facă cuiva rău de vin, dar de ţuică... O femeie se adresă alteia zicând să ţie minte şi să-i spună mamei lui Niculae ce zice părintele, să ştie să-l ferească de-aici înainte de ţuică. Auzi, Catrino, ţine minte ce-a zis părintele din Ciolăneşti...

După acest parastas – avusese dreptate preotul acela – Niculae zăcu vreo câteva zile şi crezură chiar că o să-l ţină şi mai mult, fiindcă nu putea să mănânce şi ce mânca cu sila îi făcea rău.. Îşi reveni însă şi se întrema repede şi totul fu pus într-adevăr pe seama băuturii, a ţuicii şi că trebuie ferit de-acu’ încolo băiatul să dea cu ochii de vreo astfel de sticlă şi să mai bea, fiindcă ciudăţenia era că la întrebarea sanitarului pe care Moromete îl aduse totuşi să-l vadă pe fiul său, dacă mirosul sau gustul de ţuică îi face cumva rău la burtă, dacă îi vine aşa greaţă şi i se învârteşte capul, Niculae răspunse că nu, din contră, ar bea şi un kilogram şi că se simţea chiar foarte bine la cap, îi veneau aşa vorbele ca nişte lumini şi cu putere aşa în oase şi în mâini, nu vroia deci deloc să recunoască spusele preotului acela, că aşa ceva nu e bine şi că nu trebuie să se mai întâmple. Complet restabilit, el dădu din umeri şi surâse cu blândeţe asemeni lui nean-său Sandu: „de ce să nu se mai întâmple?” întrebă el cu aerul celui care nu vede de ce n-ar fi cu totul fireşti astfel de întâmplări care te fac să vorbeşti deschis şi cu o mare putere de a dovedi ceva...

X

Şi se lăsă iar cu burta pe cartea pe care o avea cu el. Nu se ştia de unde făcea el rost de cărţi, fiindcă bani pentru ca să le cumpere nu cerea, (în general nu-i mai cerea nimic de multă vreme lui taică-său). Însă era adevărat că se ducea după ele şi preţ de două-trei zile, cum povesti la un moment dat Moromete, când Niculae lipsi de acasă într-o sâmbătă şi reveni abia luni cu un pachet legat cu sfoară. „Unde ai fost, mă?” îl întrebă el cu neîncredere, ca şi când s-ar fi ferit să nu-şi închipuie cineva că el, tatăl, credea că din pricina acelui pachet a lipsit el atâta de-acasă. „În satul cu oameni”, răspunse Niculae fără să se uite la el şi se întinse în pridvor şi adormi îndată. Era plin de praf de sus până jos şi sandalele lui nici nu se mai cunoşteau în picioare. Moromete i le desfăcu de curele, i le trase şi ţinându-le într-un deget în aer, strâmbându-se, se uită la chipul băiatului. „Să-l fi pus la o treabă, povesti el mai pe urmă, să se ducă să zicem numai până la gară, du-te, Niculae, cu căruţa (nu pe jos!) că nu mai avem sare în casă, mai bine ţi-ai fi păstrat cuvintele în gură decât să-i spui, pe câtă vreme aşa... Cine ştie pe cine o fi cunoscând el pe aici prin satele astea de primprejur, care, la rândul lor, cine ştie pe cine o fi cunoscând pe alţii, că cică tocmai pe la Popeşti-Palanga l-ar fi văzut cineva într-o zi. Mort era, ştiţi cum te pune jos somnul de nu se mai mişcă nimic în tine, l-am şi hâţânat, mă, tu, ăsta, Niculae, zic, ia şi mănâncă întâi şi pe urmă te culcă, dar cred că nici n-a înţeles, că tot dormea şi numai aşa s-a uitat la mine o dată. Ai fi zis că s-a dus şi el la bal, cum se duc băieţii de seama lui colea la bancă şi o fi dansat şi el cu domnişoarele cum fac unii până la ziuă şi se întorc dimineaţa, îi vezi descheiaţi la gât şi cu părul năclăit de năduşeală... râzând... Acuma ce e drept nici el nu arăta trist...”

Erau în grădină sub dud şi Moromete se aşeză jos lângă el cu ţigara în mână. Multă vreme nu zise nimic, rămânând liniştit în acea poziţie care parcă îi mlădiase cu anii trupul anume pentru a nu vorbi, dacă n-avea ce spune sau asculta pe celălalt de lângă el, dacă nu era singur, sau tăcea împreună cu el, dacă nici acela nu simţea nevoia să spună ceva. Dar tot aşa stătea şi când vorbea şi din pricina asta, văzut de la distanţă, era greu să ştii, când erau mai mulţi, care dintre ei vorbeau. Moromete avea cel mai mult aerul acesta că le spunea ceva celorlalţi, cum stătea jos cu un picior sub el, celălalt ridicat cu cotul sprijinit în genunchi şi cu ţigara în mână lăsată spre pământ ca o creangă a unui pom a cărui nemişcare vie o împrumuta.

– Felul cum se poartă un om are totuşi rostul lui, domnule, rupse el tăcerea într-o vreme, cu acel glas al lui de odinioară care promitea mari dezvăluiri, fără să-şi dea seama, sau poate dându-şi dar prefăcându-se că nu observă că acum ceva suna