O dată tot aşa vrusese să vorbească în felul lui cunoscut şi erau mulţi oameni adunaţi şi, fără nici o legătură, unul dintre ei l-a întrerupt, şi i-a spus cu un dispreţ zgomotos: „Taci mă, din gură, Moromete, tu vorbeşti, care n-ai fost la moartea soru-tii?” Moromete amuţise şi cât mai stătuse acolo nu mai scosese un cuvânt. Ar fi putut să-i spună aceluia că nici el, care o înjura şi o trăgea pe masa de păr în mijlocul bătăturii, n-avea dreptul să vorbească, dar nu-i spusese aceluia nimic, mai stătuse acolo câtva timp, apoi se ridicase şi plecase. Nimeni nu băgase de seamă lipsa lui.

– Cu tine vorbesc, nu cu dudul ăsta, zise Moromete văzând că Niculae nu zice nimic.

– N-ai ce să vorbeşti cu mine, răspunse Niculae cu totul în treacăt, aruncându-i tatălui o privire rapidă, de constatare, reluându-şi absorbit lectura.

– Te rog să mă crezi, continuă atunci Moromete cu un glas de parcă ar fi fost sătul de convingere şi nu mai făcea decât să aleagă cu uşurinţă lucrurile pe care avea să i le spună lui Niculae, te rog să mă crezi, repetă el, că sunt la curent cu tot şi nu zic nimic. Sunt la curent cu istoria cu fata lui Costică Roşu, cu dusul pe la nean-tău Sandu, care aşa e cum ai zis tu, nu muri atâţia ani pe front şi se prăpădi aci din nimica, auzi! nu-l călcară atâtea maşini pe unde fuse şi îl calcă în sat roata căruţii trasă de nişte prăpădiţi de cai! Am stat şi m-am uitat la tine cum îi întrebai pe cei patru popi pe care îi adusese rudele lui Sandu, cum devine cu omul pe care îl îngroapă ei ca pe-un câine şi dă pământ peste el cu lopata. Şi acuma viu eu şi te întreb: dumneata cauţi ceva pe lume! Ce?

Niculae nu răspunse, dădu foaia liniştit şi de plăcerea lecturii se foi pe pământ să-şi aşeze mai bine trupul lungit şi ca nu cumva să-l sâcâie vreun zgomot din afară, glasul cuiva, îşi acoperi cu podul palmelor obrajii şi în acelaşi timp şi urechile. Moromete îşi duse la gură ţigara şi trase din ea îndelung. Urmă o tăcere, care fu la un moment dat turburată de un glas feroce, al cuiva, înjura de se cutremurau salcâmii.

– Mielule, unde eşti, treci încoace şi bagă boii înăuntru, fire-ai al drrracu’ să fii, Mielule! Fire-ai al drrracu’!

Ăsta era unul mai rău decât fusese Ţugurlan odată, putea să te omoare cu ciomagul dacă te luai cu el. Era vecin doar de grădină cu Moromeţii, avea o bucată de pământ aci, casa era în altă parte. Punea pe ea fân, trifoi, sau lucerna şi venea cu fi-său Mielu des, cu căruţa cu boii şi îl coseau, dejugau în partea cealaltă, în măgură şi se puneau pe treabă. Nici pomi, nici nimic nu se vedeau pe acest loc împrejmuit însă ca o redută cu un gard de nuiele împletite prin care cu anii crescuseră pâlcuri uriaşe de cucută şi de mărăcini, adică două lucruri care îţi aminteau de otravă şi de înţepat, una o ajuta pe alta să te împiedice cumva să intri. Dar să furi ce? Fiindcă altceva decât trifoişte nu-i trecea prin cap să facă din acest loc de grădină, cu tot ceea ce însemna acest cuvânt ca bogăţie şi frumuseţe, el punea trifoi, atâta ştia atâta făcea.

Avea un nume oarecare, dar înfăţişarea lui nu era a unui oarecare. Se bărbierea atât de rar, încât în ziua aceea nu-l mai cunoştea nimeni fiindcă avea un păr negru care i se urca până sub ochi. Şi cum avea şi ochi negri şi purta şi-o căciulă neagră, ai fi zis că e dracu al cărui nume el îl folosea în aşa fel că te băga în răcori. Nimeni nu-l auzea niciodată vorbind, stătea între oameni fără să zică nimic şi când îi venea lui se scula şi pleca. O dată Niculae îl văzuse venind aci singur cu coasa, cu mâncare ca să nu se mai întoarcă acasă, pesemne stătea departe... Agăţase traista într-un mărăcine mai înalt. Niculae spunea că nici el n-a văzut cum a venit un câine şi a apucat-o cu dinţii si a tras-o jos de pe cracă. Era legată la gură, dar câinele trebuie să fi dârdâit de flămând ce era, că a desfăcut-o cu botul şi a mâncat tot ce era înăuntru, mămăliga, brânza, un ou, numai sarea şi ceapa nu le-a înghiţit. Nici nu se ştia al cui era, în orice caz un câine prost, fiindcă în loc să fugă după ce a mâncat, a rămas pe-acolo şi când a văzut că omul îl cheamă cu un glas aşa blând, a început să se gudure. Fapt e că l-a prins, l-a legat de gât cu un ştreang şi a început să-l bată cu un ciomag verde de salcâm. Îl învârtea prin aer şi îl drăcuia: fire-ai al drrracu’... Fire-ai al drrracu’... Câinele a schelălăit el cât a schelălăit, dar pe urmă a început să sară la om, cu ochii roşii, turbat, până a murit cu capul plin de sânge.

Cât îşi ţinea Niculae urechile acoperite cu palmele, tot auzi glasul acestui om şi îşi ridică fruntea.

– Ţi-am pus o întrebare, zise Moromete.

– Ce întrebare? A, da! Să ştii, zise Niculae, că asta nu te priveşte.

– Asta, zise şi Moromete, e cel mai lesne, să-mi spui că nu mă priveşte.

– Şi cel mai greu care e?

– Cel mai greu e să-mi răspunzi.

– De ce?

– Păi fiindcă nici tu nu ştii.

Niculae se posomori. Răspunse cu o voce trufaşă şi îndepărtată, răsfoind cartea să găsească locul de unde se întrerupsese:

– Parcă dacă o să-ţi spun o să înţelegi tu mai mult de-o grămadă.

– Spune tu, zise Moromete liniştit, şi vedem noi cine înţelege mai bine şi cine nu.

– Bine, zise Niculae, îţi spun, dar cu o condiţie, dacă n-o să înţelegi, să nu-mi ceri să-ţi explic şi să-şi vadă fiecare de treburile lui.

– Ei, spune, acceptă Moromete.

Urmă o nouă tăcere, după care Niculae deodată declară:

– Eu îmi