Moromete se uită în altă parte. Era limpede că în ciuda simplităţii cuvintelor, totuşi nu înţelegea. Uitase însă că în acest caz trebuia să se ridice şi să plece.

– În căutarea de care zici, spuse el în cele din urmă, ai în vedere că mi-a spus Aristide că acuma după război dat fiind că mulţi învăţători au murit pe front, cu trei clase de şcoală normală cum ai tu poţi să fii învăţător suplinitor aci în sat şi examenele alelalte le dai mai încolo... Ai casă, ai masă acilea, te duci la şcoală acolo şi pentru diplomă stai şi înveţi liniştit. Şi leafa îţi merge, nu mai ai nevoie de nimeni.

Era cumva o declaraţie de vinovăţie, că atâta timp cât avusese nevoie, el, tatăl, nu-l ajutase? Niculae se întoarse la carte decis să-şi vadă de citit şi spuse:

– Şi-aşa nu mai am nevoie de nimeni!

– Asta nu se poate, zise Moromete, cu cine o să trăieşti?

– Cu nimeni, zise Niculae. O să mă duc în pustie, şi de acolo o să mă întorc şi o să propovăduiesc.

Moromete se uită la el cu atenţie. Ce era asta? Nu cumva Sandu se întorsese de pe front adventist şi îl făcuse şi pe Niculae să creadă? Mulţi băieţi se ţinuseră bine pe acolo, dar odată întorşi acasă îi apucase frica de grozăviile la care luaseră parte şi căzuseră într-o doagă. Cartea aceea pe care o citea acum Niculae nu era cumva o carte adventistă? Moromete întinse mâna şi o întoarse să vadă ce scria pe copertă.

– Crezi că ai să înţelegi din titlu ce-am spus eu? exclamă Niculae batjocoritor. Mai bine ţine-te de cuvânt şi lasă-mă să citesc.

– U-manism, citi Moromete lăsându-se în voia sunetului cuvântului, în speranţa că în felul acesta i se va dezvălui poate şi înţelesul, u-umanism, repetă el, în gândirea secolului... Aici, reluă Moromete, spune că trebuie să te duci în pustie şi să propovăduieşti?! Ce să propovăduieşti?! exclamă el redevenind stăpân pe situaţie, dar cu o alarmă şi în acelaşi timp cu o ameninţare în glas. Ce să propovăduieşti, Niculae, crezi că nu e lumea plină de propovăduitori? Numai la noi, în sat, sunt vreo şaptesprezece, să-i auzi ce spun şi cum stau şi se adună într-o casă cu lumânările în mâini şi cântă după o carte de-a lor. Dar alde Busuioc, care e un fel de şef, nici nu ştie să citească! Dar el stă cu cartea în mână şi se uită în ea! adăugă Moromete subliniind comedia cu sprâncenele.

– Busuioc e pocăit, nu adventist, zise Niculae.

– Tot aia e, zise Moromete, văz că-i ştii!

– Şi ce dacă îi ştiu?

– Nimic, zic şi eu, te întreb despre ce vreai tu să propovăduieşti.

– Ţi-am arătat că nu înţelegi, zise Niculae liniştit şi îi făcu tatălui său semne să se ducă de acolo, adăugând că altfel, dacă mai stă şi o să-i spună mai departe cuvinte pe care el nu le pricepe şi n-o să-i explice ce înseamnă, o să moară de poftă să afle şi n-o să aibă cum. Mai bine să rânească la cai, fiindcă la asta se pricepe, s-au dus vremurile alea când stătea cu el şi îi explica...

– S-au dus? murmură Moromete.

– Da, s-au dus, afirmă cu tărie Niculae. Şi după câteva clipe adăugă de parcă i-ar fi fost milă să-l lase pe taică-său chiar de tot în întuneric. Nu mai e nici-o speranţă cu voi! Asta vorbeam şi cu bietu nea Sandu, cum putu, mă, zice, Cioroşbulingă, alde socru-meu să nu te mai lase la şcoală? Că îmi scria Tita că vă merge mai bine ca niciodată. Şi eu zic, păi’ tocmai d-aia, nea Sandule, că dacă ne-ar fi mers rău ar fi făcut orice, ca să termin şcoala, pe câtă vreme aşa, când a început să trăiască bine a scuipat pe carte. La ce mai trebuie cartea dacă trăieşti bine!

– Şi nu e aşa? zise Moromete cu o mică energie de protest, mai degrabă vrând să-l împiedice pe fiu să-i dea înainte în felul cum începuse decât că credea cu adevărat că făcuse bine oprindu-l să înveţe. Spune şi tu, nu e aşa? Din moment de trăieşti bine, la ce-ţi trebuie cartea?

Voia să-l înfunde sau să audă de la el răspunsuri mari? Niculae îl fulgeră cu privirea ochilor lui redeveniţi limpezi:

– Şi viermii trăiesc bine, zise el scuturând în acelaşi timp din cap ca şi când ar fi vrut să alunge astfel beţia pe care o simţea pronunţând aceste cuvinte.

Dar n-avea decât să le îndure tatăl dacă îi plăcea să afle ce gândea el, Niculae, despre faptele lui trecute. Moromete însă se ridică şi plecă destul de mulţumit. Nu putea fi încă vorba de o apropiere, dar tot aflase ceva care îl liniştea, băiatul nu-i purta pică din pricina şcolii întrerupte, oricâte vorbe ar fi spus el că aşa şi pe dincolo! Bine că îi plăcea mai departe cartea, fiindcă nu se poate să nu-l ispitească pe el faptul să fie învăţător suplinitor şi să-şi dea pe urmă examenele. Nu vrusese el asta de când era mic?! Să ajungă învăţător plin!?

XI

Dar, ca printr-o spărtură care nu mai putea fi dreasă, începură să năvălească în acest timp pe scena satului oameni şi întâmplări care îl smulseră pe Niculae de acasă, înainte ca Moromete să vadă reparându-se greşeala lui faţă de acest băiat. Erau evenimente pline de viclenie, care nu se îndreptară de pildă, cum credeau unii, spre Tugurlan, care s-ar fi zis că le aşteptase şi nu fără noimă spunea câte cineva prinzând parcă din zbor înţelesul întregii lui vieţi: domnule, Tugurlan e vechi comunist. Aşa „vechi” cum era, trecerea lui prin întâmplările care urmară fu efemeră şi, s-ar fi zis, văzând ce oameni ieşeau acum la iveală, că un sat parcă nu era o aşezare de cel mult două mii de case adunate într-o vale a unui râu şi ascunse sub salcâmi, ci o groapă fără fund din care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi! Cine erau toţi ăştia? Cei mai mulţi erau băieţi aşa ca Niculae, şi nu