se ştie cine le spusese lor că pot să se ducă la primărie, să se urce pe trepte şi să înceapă să vorbească. Într-o zi Moromete se întoarse din sat strâmbându-se de nemulţumire şi spuse că se întâlni pe drum cu Radu Lungu, zice, mă Moromete, vreai să-l vezi pe dracu? Ei cum, zic. Du-te la primărie, zice, şi uită-te la Marin al meu. M-am dus, adăugă Moromete, şi aşa era: ori îl vezi pe ăla cu coarne, ori pe alde Marin al lui, tot aia e.

Intrigat, Niculae se încălţă şi se duse şi el acolo. Judecând după timpul pe care îl avusese atât Radu Lungu cât şi Moromete ca să se ducă şi să-l vadă pe acel Marin s-ar fi putut crede că era acum prea târziu să-l mai găseşti în aceeaşi situaţie, adică urcat pe treptele primăriei şi vorbind. Fiindcă ăsta era lucrul drăcesc la care se referise alde tat-său când se întorsese, oprindu-i pe toţi cei pe care-i întâlnea pe drum şi spunându-le acelaşi lucru. Dar nu, Niculae îl văzu de departe cu un cap mai sus în faţa unei mulţimi de oameni şi grăbi paşii să-l mai prindă. Oratorul însă nici n-avea de gând să se oprească, vorbea înainte şi da din mâini în faţa unei adunări de inşi care nici ei nu tăceau din gură şi vroiau parcă cu tot dinadinsul să-l facă pe ăla să se dea jos de acolo, dar nu ştiau cum să-l înfunde. De ce se adunaseră de fapt? Ce vroia al lui Radu Lungu şi mai ales ce nu-i plăcuse lui alde tat-său în toată istoria asta? Într-adevăr i se rostogoleau ochii în cap lui alde fiu-său şi îi dădea cu gura cu atâta pornire încât nu-şi mai putea acoperi dinţii lui tineri şi când răspundea câte unuia se răsucea spre el atât de repezit încât ai fi zis că e un câine întărâtat scăpat din lanţ care nu sare la tine să-şi înfigă dinţii doar pentru că urmele curelei cu care a fost ţinut până acuma la respect le simte încă proaspete în jurul gâtului.

– Şi ce vină are, mă, tac-tău, că ai fost tu de nevoie şi ţi-a fugit muierea de acasă? Alţii cu pământ mai puţin ca tine şi nu le-a fugit nevestele, au stat şi-au muncit amândoi şi şi-au făcut.

– Dă-mi dumneata unul singur care a muncit şi şi-a făcut! Hai, dă-mi! strigă al lui Radu Lungu.

Şi îi săreau stropi din gură când spunea, hai, dă-mi, parcă ar fi spus, ham, ham!

– Uite al lui Birică!

– Al lui Birică? Care dintre ei?

– Alde Ion.

– Birică a pierdut procesul cu alde socru-său, domnul Bălosu, şi dacă nu ar fi avut noroc când îl concentrară să rămână la Manutanţa Armatei şi pe urmă să se reangajeze, nu ştiu ce ar fi făcut el cu trei copii şi cu nevastă care îl împungea cu fusul în spinare, cu partea aia ascuţită.

– Ei şi ce vreai tu, mă, să spui cu asta? Du-te şi tu la Bucureşti ca al lui Birică, dacă te ţin curelele, sărea altul. Pe acolo umblă câinii cu covrigi în coadă.

În spatele lui, în picioare, stăteau şi ascultau liniştiţi trei inşi, dintre care doi din sat, Niculae îi cunoştea, unul era primarul care venise îndată după 23 August, un oarecare Pascu, poreclit nu se ştie de ce încă de când era mic, Terente (numele vestit al unui bandit), celălalt primarul de acum, Gavrilă al lui Miai, iar al treilea nu ştia cine e. Niculae nu avu timp să-şi dea seama ce era cu această adunare că necunoscutul se şi desprinsese dintre cei doi, coborî treptele şi o luă chiar spre el.

– Nu mă cunoşti? îi zise lui Niculae. Sunt noul notar.

„Cum de nu mă cunoşti, se ghicea în dosul cuvintelor lui, mulţi mă şi cunosc, cu toate că sunt numit de puţină vreme.”

Era de prin Slăveşti, o comună cam la douăzeci de kilometri de Siliştea şi se aflase repede cine era tat-său, subchirurg de spital cu o grămadă de fete, nu-l putuse ţine pe băiat mai mult de şase clase de liceu şi fiul, foarte practic, dăduse examene de notar. Venirea lui în Siliştea stârnise un interes atât de mare că vechiul notar fu repede uitat, mai ales că de foarte mulţi ani nu mai auzea bine şi dacă vorbeai încet cu el nu te înţelegea, iar dacă ridicai glasul te înjura şi te dădea afară din birou. Cel nou era o plăcere să-l vezi, curat îmbrăcat cum era şi cu privirea vie, nu adormită ca a surdului scos la pensie. Îşi ţinea mâinile în şolduri când vorbea cu oamenii şi avea aerul că se află cu toată lumea înhămat la o treabă care îl ţine tot timpul cu mânecile sumese, dar că lui îi plăcea munca, de aia era plătit, să le stea la dispoziţie. Politică făcea? Cum să nu, răspunse tânărul şi spuse că el era liberal tătărăscean, spre încântarea lui Aristide, care era liberal brătienist, dar spunea că nu mai contează acum ce fel de liberal eşti numai să nu fii în cine ştie ce alt partid din astea colorate, care apăruseră ca ciupercile după război, cu fel de fel de denumiri, social-democrat, naţional popular, F.N.D., sau alte litere. Pe la orele unsprezece când sosea poşta, se strângeau toţi şefii comunei în biroul noului notar. Aveau toţi aerul că în curând vor veni alegerile şi oamenii or să-l aleagă iar primar tot pe Aristide, după ce au văzut de ce sunt în stare ceilalţi. Deschideau ziarele, citeau cu glas tare articolele care apăreau în ziarele partidelor lor „istorice” şi făceau pronosticuri cine o să vie întâi în ţară să-i gonească pe ruşi, englezii sau americanii? Până într-o vreme când pe lângă ei începu să intre în acelaşi birou şi unul al lui Gogonaru, un băiat cam de vârsta notarului care nimeni nu înţelese ce căuta el acolo, fiindcă nu vorbea nimeni cu el.

La al lui Gogonaru se mai adăugă apoi acolo în birou, tot aşa, pe nesimţite şi fără nici un rost, unul