numit Ouăbei, un flăcău înalt şi parcă îndoit de umeri şi de spinare de greutatea unei cobiliţe purtată permanent, în timp ce el n-o purta de fapt decât din timp în timp, când pleca prin sat după ouă, pe care le precupeţea pe urmă singur, cine ştie cum, la Bucureşti sau la prăvăliaşii comunei, nimeni nu ştia. Purta într-adevăr o cobiliţă cu două coşniţi la capete, într-una punea ouăle şi în cealaltă marfa cu care le obţinea, alviţă şi bomboane; avea în acest sens un strigăt care îi adusese porecla: „Ouă, bei, care mai vinde ouă?!” El vroia adică să spună, ouă, bă, care mai vinde ouă, dar în loc de bă zicea bei ca să i se subţieze glasul mai boiereşte şi să fie şi auzit mai bine de urechile muierilor. Ouăbei pierduse cu inflaţia recentă bruma lui de capital şi se lăsase de precupeţie. Nimeni n-ar fi crezut că ar fi putut să joace un anumit rol în următoarea scenă care se povestea că a avut loc la un moment dat în biroul notarului:

– Bă, poştaru-ăsta, spuse Ouăbei adresându-se aceluia în timp ce notabilităţile răsfoiau ziarele cu nasul în ele, de ce n-aduci tu la primărie toate ziarele?

Poştarul nu-l luă în seamă, nu era el învăţat să dea socoteală oricui, îşi golea geanta şi sorta hârtiile şi scrisorile cu grija cuvenită. Ouăbei repetă de astă dată cu o vagă ironie:

– Dom’ poştar (nu mai zise „bă poştaru-ăsta”), de ce nu aduci, dom’ poştar, toate ziarele?

Poştaşul se învioră, se uită la Ouăbei şi se făţoi devenind pe neaşteptate foarte nervos:

– Lăsaţi-mă dracului în pace, că am treabă, aşa mă faceţi voi de plătesc din buzunar...

– De ce nu aduci toate ziarele? îl chestiona Ouăbei scurt.

– Dom’ director, spuse atunci poştarul respectuos, adresându-se directorului şcolii primare, Toderici, uite, v-am adus ce-am vorbit...

Ouăbei se înţepeni şi deodată ridică glasul:

– Ce, bă, tu eşti surd, eu îţi vorbesc aicea cu frumosul şi tu te faci că nu auzi? Ai vată în urechi? De ce nu aduci toate ziarele?

– Care ziare? întrebă în sfârşit poştarul, din ce în ce mai nervos.

– Ziarele care sunt abonaţi. Uite colea, Gogonaru e abonat la Scânteia şi mai sunt şi eu... De ce nu-mi aduci România liberă? Dacă de mâine încolo nu aduci toate ziarele să ştii că te reclam domnului primar pentru fraudă în acte publice şi cu mine o păţeşti. Apoi deodată adăugă, cu reproş sincer: De ce opreşti, mă, ziarele, nea Stane? Cu cine eşti înţeles?

– Eu?! sări poştarul afectând nepăsarea. Eu le aduc şi le las acilea, dracu ştie cine le ia.

– Să mi le dai mie în mână, spuse notarul intervenind împăciuitor, o să am eu grijă de ele.

Şi în urma acestor cuvinte care fuseseră rostite ca să se înţeleagă că el îl pusese pe Ouăbei să-i vorbească aşa poştarului, cei adunaţi îşi spuseră că ori i se întâmplase ceva între timp notarului şi încerca să schimbe macazul după politica guvernului, ori de la bun început minţise că era liberal şi în realitate era cu totul altceva. Să admitem, spuse Aristide, că simpatizează cu comuniştii. Uite şi gineri-meu, inginer agronom, s-a înscris la socialişti. Foarte bine, astea or fi vederile lui, dar de ce îl aduce el pe Ouăbei în primărie? Şi se neliniştiră toţi şi începură să vină tot mai rar în biroul notarului. În scurtă vreme nu mai veniră deloc, începură să-l ocolească.

Tânărul notar era însă din ce în ce mai activ şi în duminica următoare el puse pe Bărăgan să sune cu goarna în sat şi să spună să se adune toată lumea la primărie că erau de citit nişte dispoziţii. Şi oamenii veniră şi el le citi nişte ordine oarecare, dar apoi începu să vorbească despre altele şi să cheme şi pe cine vrea din rândul lor să se ridice şi să vină în faţă să ia cuvântul. Atât a trebuit! În fiecare zi se strângeau acolo câte o sută şi chiar două sute şi numai căderea nopţii îi împrăştia, fiindcă n-aveau lumină şi nu mai vedeau pe cel care se ridica acolo şi începea să le spună pe ale lui: trebuia văzut cine e, altfel toată chestia n-ar mai fi avut nici o noimă. Un cuvânt străin de vorbirea lor, uşor de ghicit că venea de la notar, revenea din când în când ca o oaie brează, în cele ce spuneau: fericire! Că să ne facem o viaţă fericită, că destul cu ce-a fost, că vechile regimuri n-au făcut nimic şi tu nea Ioane cum ai trăit că n-ai o cămaşă pe tine şi tu nea Vasile că muri frati-tău nebun de peleagră, dar tu Ilie al lui Cocoşilă, ce-ţi dădu nea Gheorghe când te însuraşi? Ei singuri îşi spuneau tot lor lucruri pe care le ştiau tot de la cei pe care îi pomeneau şi în toate adunările acestea plutea o promisiune bizară, nelămurită, mereu reaprinsă cu fiecare vorbitor care se ridica acolo pe trepte. Ce li se întâmpla? Nu era pentru întâia oară când stăteau ţepeni şi se ascultau aşa unii pe alţii, dar acum erau adunaţi şi le luceau ochii turburi de speranţele aprinse cu o putere crezută de ei înşişi stinsă. Fiindcă ce mai putea fi? Pământ nu mai era de împărţit, vitele nu le spusese nimeni că or să fie mai ieftine, bani nu le fluturase nimeni pe sub nas... Era de necrezut că tocmai ei, arşi de atâtea dorinţi înfrânate, se îmbătau tocmai cu acest cuvânt care nu spunea nimic. Fiindcă cei bogaţi stăteau şi se uitau la ei tăcuţi, cu mâinile lor puternice încleştate pe goga bastoanelor, nedumeriţi că uite-l pe cutare, care dacă nu-i dădeau ei un sac de porumb pe iarnă îi murea copilul de foame, se înghesuie acum acolo şi strigă şi el câte un cuvânt şi ridică şi el câte un braţ cu pumnul cât o buturugă, dar cu umerii prăpădiţi... Ce crede el, adică, săracul, că fără muncă o să vie fericirea aia peste ei, fiindcă clănţăne unul şi altul din gură? Ce crede el,