tineretul ăsta, că o să se umfle pământul ca să se facă mai mult? Ăsta e, care e, altul nu mai e, să pună mâna să-l muncească. Alte ţări au pământ sărac şi ca să-l îngraşe umblă cu căldarea cu căcat şi pune la rădăcina legumii, în timp ce ăştia ţin băligarul curat de vită lângă grajd, că le e lene să-l ducă şi să-l împrăştie pe mirişte... Degeaba vorbesc ei de fericire, că n-o să le dea nimeni pe degeaba! Vorbitorii nu se legau însă de cei bogaţi încât aceştia, în cele din urmă, se liniştiră şi îşi văzură de treburile lor, lăsând doar printre cei adunaţi pe câte cineva care să le povestească.

Aşa se află la un moment dat că noul notar, cu Ouăbei şi cu al lui Gogonaru s-au constituit într-o aşa zisă celulă şi că poate să se înscrie şi să intre în ea oricine, n-avea decât să se ducă la primărie la notar, să iscălească o adeziune şi devenea astfel comunist.

Se găsiră, dintre cei care se adunau pe acolo zilnic, destui, şi nu numai tineri ca Ouăbei sau Marin ăla al lui Radu Lungu, veni, de pildă, unul mai bătrân, numit Adam Fântână, un lipovean rătăcit de ai lui şi străin de obiceiurile acestui sat prea mult îndepărtat de Dunăre ca să mai semene cu ale lui de-acolo din bălţi. Totuşi rămăsese în el, se spunea că ar fi fugit de cineva şi că pe vremea aceea avea aci un prieten care era şef al postului de jandarmi şi îşi pierduse deci urma cu ajutorul acestuia. Astea erau poveşti, dar faptul că era lipovean se adeveri prin aceea că îşi lăsase curând barbă, şi mai ales prin aceea că beţiile lui nu semănau cu ale nimănui din sat, fiindcă de pildă se îmbăta Stan Moameş – şi asta se întâmpla de fapt aproape în fiecare zi – şi se întorcea seara târziu acasă, nu făcea decât să strige din când în când foarte vesel: hei, bă, hei, bă! şi prin dreptul casei vreunui prieten să-i spună acestuia pe nume şi să-l întrebe hei, bă, ce mai faci? Ceea ce însemna că oricât era el de beat, tot mai cunoştea el casele, pe câtă vreme Adam Fântână, ăsta nu mai recunoştea pe nimeni, dar chiar zăcea şi nu-şi venea în fire nici după o săptămână. E drept că nici băutura lui nu era ca a altora, era mult mai tare, şi-o cumpăra singur de pe la Pălămida sau Turnu şi avea o culoare albastră. Odată cineva îi spusese că băutura asta este „extrem de dăunătoare”, că făcea rău, şi atunci Fântână, auzind acel calificativ atât de categoric îi arătase ce scria pe sticlă, spirt medicinal, cum putea ăla să spună o astfel de vorbă, dimpotrivă, cel pe care îl beau ei e dăunător, ăsta al lui fiind medicinal, cu alte cuvinte văzut de medici, puteai să-l bei liniştit... Veni apoi unul Mantaroşie, şi ăsta străin de sat, moldovean de prin Huşi, gonit de seceta şi intrat slugă la cineva, nu avea pe nimeni acolo la el în sat şi se oprise aici, zicea el, definitiv.

 

XII

Cum trăsese cu urechea la zgomotele războiului tot aşa ridicase Niculae, atent, fruntea din cărţi auzind cum unul cam de seama lui, mai apropiat de astă dată de el decât tunetele din cer ale luptelor, agita aci satul răscolindu-l în adâncuri. Şi iată-l acum chiar alături, îi lăsase pe cei cu care sta în faţa primăriei şi în văzul la toţi se dăduse jos să vie tocmai spre el.

– Cum să nu vă cunosc, zise Niculae, a avut grijă Bărăgan...

– Nu vrei să trecem colea la nea Valache să facem cunoştinţă? zise notarul.

Niculae nu zise nimic, dar se urni din loc alături de celălalt. De dincolo de podişca de ciment din faţa primăriei de pe o terasă impunătoare pentru o cârciumă (ai fi zis că e o mică vilă a vreunui boier de ţară, dacă n-ai fi zărit la geamul ei drapat de viţă agăţătoare sticle şi clondire expuse pe un raft) un om foarte vesel ridică o măsură de vin în aer şi strigă cu gura până la urechi de voioşie şi plăcere:

– Să trăiţi, domn’ notar!

Apoi ridică braţul şi mai sus spre cei pe care notarul îi părăsise:

– Să trăiţi, dom...

Dar vocea i se frânse de şovăială, nu spuse şi restul, domn primar, după cum îi trădase intenţia gestul. Ăsta era Valache, care ţinea a doua cârciumă din sat, dar toată lumea ştia că băutura din ea o bea mai mult el şi cu prietenii lui, care erau totdeauna primarul şi notarul, oricare ar fi fost ei. Valache era şi grădinar, dar nu era văzut pe acolo decât la cules toamna sau când trebuia, de obicei sâmbăta, să plătească celor care îi munceau cu ziua. Aveau grijă de toate copiii şi muierea, el stătea până şi dimineţile şi juca table, de obicei pe ţuici şi le-ar fi fost greu puţinilor care se întâmplau să fie pe acolo să spună că Valache ar fi ieşit vreodată câştigător. Făcea însă să-l vezi ce vesel era când îi ieşea şi lui câte o linie, cum i se întindea gura literalmente până la ceafă, cum cerea de băut ridicând mâna şi pocnind dintr-un deget în podul palmei fără să se uite, făcând pe marele client la propria lui cârciumă. Acum unii spuneau că Valache avea dificultăţi cu primarii, că se schimbau prea des, şi că îi venea greu să spună să trăiţi dom-primar unui ţăran care se numea Terente de care n-auzise în viaţa lui şi care pe deasupra nici el nu părea să-l cunoască pe Valache... Adică cum să nu-l cunoască? Nu era nici o îndoială că îl duşmănea (cum să nu-l cunoască, până şi copiii ştiau cine e Valache) dar ce-i făcuse el ăluia de se uita chiondorâş la el?

– Nea Valache e un om foarte serios, zise tânărul notar după ce se aşeză cu Niculae pe terasă şi cârciumarul grădinar intră înăuntru să aducă o sticlă cu vin. A fost