Cârciumarul nu auzise ce se spusese despre el, dar nu în zadar îi cunoştea el atât de bine pe notari, puse sticla şi paharele pe masă cu unul şi pentru el, se aşeză în fotoliul solid de răchită albit de ploi care trozni sub greutatea cam mare a omului şi începu să toarne în pahare cu gura strâmbată într-o parte de plăcerea pe care i-o stârnea gâlgâitul vinului.

– Bine faci că stai de vorbă şi cu băiatu-ăsta, zise el, să-l cunoşti pe tat-său, pe Moromete, ar trebui susţinut să vie el primar.

– Cum e, nea Valache?

– Cine?

– Domnul Moromete!

Se vedea că tânărul notar cunoştea deja ticurile verbale ale cârciumârului şi sconta un anumit răspuns din partea lui:

– E un om foarte serios! zise Valache. Hai să trăiţi! Să trăiţi, domn’ notar! Să trăieşti, Niculae.

În acest timp alt vorbitor îi luase locul lui Marin acela al lui Radu Lungu care văzându-l pe notar unde şi cu cine se dusese mai aşteptase puţin şi venise şi el acolo.

– Nea Valache spune că e serios orice lucru bine făcut, zise notarul golind paharul. Nea Valache, să ştii că ăsta e un vin foarte serios, care îl bem noi acuma.

– Dar ce crezi că eu dau din el de băut la toată lumea? Tu ce vreai, mă Marine? Ei, uite, ţie n-o să-ţi dau din ăsta, că l-ai supărat pe tact-tău, îl văzui cum plecă cu capul în jos când auzi prostiile tale.

Al lui Radu Lungu se făcu galben şi nu se aşeză, rânji la Valache şi rămase cu mâna pe scaun:

– N-am nevoie de vinul dumitale!

Şi se întoarse cu spatele şi se dădu jos din cârciumă cu nişte paşi tărăgănaţi, vrând să arate că a plecat de voia lui de pe terasa lui Valache şi nu că l-ar fi gonit cineva. Cârciumarul se zbârlise de furie şi îl înjura, dar furia lui era atât de inocentă prin lipsa de răutate pe care n-o putea avea, că notarul începu să râdă.

– Lasă-l, nea Valache, că e băiat bun, ascultă-mă pe mine...

– E băiat bun?! se miră Valache.

– E un băiat foarte serios, zise notarul.

– Bine, atuncea să-l chem îndărăt. Marine! Mă al lui Radu Lungu!

Dar ăsta ori nu auzea, ori se făcea că nu aude, fiindcă nu întoarse capul şi în curând chiar dispăru din mulţimea care la apropierea serii începuse şi ea să se împrăştie.

– Am auzit că ai înghesuit acum câtva timp patru preoţi şi că nici unul n-a ştiut ce să-ţi răspundă, zise notarul după ce şi Valache îi lăsă singuri. E adevărat?

– M-au scos din sărite cum mâncau toţi după ce îl îngropaseră pe cumnatu-meu, zise Niculae senin, dar parcă retrăind şi în orice caz fiind pe deplin de acord cu ceea ce făcuse el în ziua aceea. Ai fi zis că din pricina lui cumnatu-meu nu putuseră ei să mănânce până atunci şi că acum, după ce au scăpat de el, pot şi ei să se aşeze la masă şi să înfulece cu gurile pline.

– Aşa e obiceiul, zise tânărul notar. Unii fac colivă şi îţi dau să mănânci şi ai impresia că mănânci chiar din trupul celui mort. Dar ia spune-mi, continuă el, în fond ce întrebare le-ai pus?

– M-au scos din sărite, reluă Niculae aprins de vinul bun pe care îl băuse. Îi vedeai cum vor să uite mai repede şi cum turnau ţuică în ceşti cu figuri cucernice, crezând că or să mă păcălească pe mine. Parcă nu-i ştiu eu cum înjură de pârâie căpriorile şi cum îşi lovesc fetele peste gură cu dosul palmei şi le lasă fără dinţi toată viaţa. Şi pe urmă mai târziu se dezvelesc la piept ca nişte smintiţi şi se zgârie cu unghiile că fi-sa s-a măritat şi nu vrea să-i mai calce pragul.

Niculae se mişcă în fotoliu de răchită şi întinse braţele înaintea lui ca şi când ar fi vrut să ridice de jos o greutate imensă.

– În loc ca forţa asta uriaşă care zace în ei, continuă el în timp ce notarul îl privea foarte atent aprobându-l cu acea tăcere vie care ne îndeamnă întotdeauna să vorbim tocmai despre lucrurile care constituiesc secretul fiinţei noastre şi când dispare nu numai orice reţinere, dar apare în acelaşi timp şi o dorinţă imperioasă de a spune tot, ca şi când tocmai aceste lucruri ne-ar împiedica să ne gândim la altele noi spre care ne cheamă de fapt soarta, – în loc ca mintea lor să fie la înălţimea puterii cu care sunt dotaţi (fiindcă sunt foarte puternici, uite, aşa şolduri au cu oasele mari ca de bou) şi să sece ca într-o clipire noroaiele astea nenorocite care încep de prin noiembrie şi ţin până se face primăvară, dacă nu cumva ninge şi îngheaţă, să pietruiască drumurile, să ridice stâlpi de lumină, să-şi sape grădinile şi să le umple de pomi şi de tot ce au nevoie ca să uite că mai au şi altceva de făcut pe lumea asta decât să-şi lărgească chimirile cu burta plină de mămăligă... în loc să scoată din pământul care e al lor toate darurile şi când te apropii de-un sat să zici că e grădina paradisului plină de copii, de flori înalte până la vârful casei şi de animale de toate soiurile care se pot imagina, cum vezi că e la alte popoare, el zace vara sub umbra salcâmului în timp ce soarele arde miriştea şi seacă râul care luni de zile a curs de pomană pe la capetele grădinilor lor. Iar iarna stă după sobă în timp ce vita mugeşte jalnic în grajd lihnită de aceleaşi şi aceleaşi paie pe care i le dă mereu să mănânce până începe să-i crească părul în smocuri mari că zici primăvara când o scoate la iarbă verde că e oaie nu mai e vacă. Ai să vezi că o să vie timpul când n-or să mai aibă ce să mănânce şi or să pornească în haite asupra oraşelor, cu ţăpoaiele