Niculae se opri. Se simţea că nu atât adevărurile pe care le spunea îl obsedau, ci o dezamăgire ascunsă care le inventa şi îl făcea neiertător. Notarul nu lăsă să dureze prea mult tăcerea care urmă şi spuse fără şovăire:

– Trebuie să-i ajutăm. Datoria oamenilor luminaţi dintr-o ţară e să-i ajute pe cei din mijlocul cărora au ieşit.

După care nu mai zise nimic, având chiar o expresie ciudată pe chip, care nu excludea mulţumirea că el şi celălalt cu care stătea acolo la masă erau astfel de oameni, cum zisese. Asta era suficient şi era foarte mult, să ai conştiinţa că eşti un om luminat şi ai mai întâlnit încă unul ca tine.

– Gândeşte-te, reluă el, ce-i rămâne unui om care vede starea de lucruri din jurul său? Ori tocmai că noi vrem să schimbăm starea de lucruri.

– Starea de lucruri o schimbă omul, nu poate s-o schimbe nimeni din afară, strigă Niculae.

Şi avu o astfel de intonaţie în glas, încât s-ar fi putut crede că se bucura dacă nu chiar era pe deplin satisfăcut că nu poate nimeni să schimbe ceva din exterior. Se vedea că citise de toate, tocmai despre aceste lucruri.

– Uite la noi, continuă el, cât am trăit rău, tata, am ţinut toţi la el şi a făcut ce a putut pentru fiecare. Cât s-a înstărit, n-a mai fost capabil de nimic, şi nu pentru că nu mai putea, strigă Niculae. Bunăstarea ne îngraşă după aceleaşi legi ca şi pe-un animal şi numai dacă îl aduci iar la rostul lui pe lume îşi mai aduce aminte că e om.

– Te contrazici, spuse tânărul notar net, uitându-se la el atât de nemişcat încât ai fi zis că vrea să-i bată lui Niculae un cui în creştet.

– Ba nu mă contrazic, răspunse Niculae cu o expresie triumfătoare, lucru care spori brusc atenţia concentrată a privirii celuilalt, ascultându-l. Noi trăim din umanismul secolului trecut, continuă Niculae, şi n-am fost în stare să descoperim un nou umanism. Dovadă cele două războaie, mai rele decât pe vremea hunilor.

Ce ştia el despre aceste două războaie? Notarul se mişcă şi turnă hotărât în pahare păstrând pe chip acea expresie gravă a unuia mai în vârstă, care deşi îşi dă seama că spusele celuilalt sunt împrumutate din cărţi, vede că nu e mai puţin adevărat că aceste cărţi i-au vrăjit mintea şi i-au pregătit-o fie să gândească cu totul deosebit de cei din jur, fie să primească de la unul din ei o gândire nouă, apropiată de soarta lui de om tânăr, în faţa căruia stăteau deschise atâtea drumuri.

– În lume, continuă Niculae, a sporit cantitatea de rău, în special trufia, ceea ce pe vremea înfloririi religiilor nu se întâmpla. Vechiul umanism se baza pe religie.

Nici o dovadă nu exista însă că tânărul notar urmărea toate acestea cât de cât ca un cunoscător, dar aici Niculae nu se înşela, cineva care vorbeşte de starea de lucruri în care se află omul nu se poate să nu fi citit şi să nu ştie nimic. Cât despre Valache, el se ocupa să le mai aducă vin, să le aprindă petromaxul şi să li-l pună în perete şi numai într-un târziu îşi dădu pesemne seama că între cuvintele acelea ciudate care se rosteau acolo la el pe terasă şi cutia de table pe care crezuse că o s-o deschidă în cele din urmă şi să joace cu notarul o partidă nu exista nici cea mai mică legătură şi la un moment dat o luă de-acolo şi o duse înăuntru.

– Omul era în stare altădată să cucerească alte teritorii decât cele terestre, continuă Niculae. Victoriile lui se întindeau dincolo de spaţiul pe care îl vedea cu ochii, şi dincolo de timp, nu-i mai trebuia chiar toate aceste plăceri mărunte care li se par acuma unora atât de mari încât bucuros îl strânge de gât pe frati-său ca să le aibă. De mult au început să-şi vândă sufletul pe nimic. Tata a uitat sau se preface că a uitat, dar tot de trufie m-a oprit de la şcoală, credea că el e centrul universului, şi cum le aranjează el aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte... Nu-l cunoşti, dar să-l fi văzut ce-a fost el odată. Ştii cum se adunau oamenii când îl vedeau că iese la drum şi se aşează pe stănoagă? Îi vedeai cum o iau agale, unul de la o poartă, altul de dincoace, unul din fundul grădinii! Şi să ştii că nu le spunea nimic! Ei spuneau! Dar ştiau că el îi ascultă şi... Ei! acuma s-a terminat, îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără nici un respect şi el lasă fruntea jos şi nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a întâmplat ceva şi nimeni n-o să ştie vreodată ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!... Şi iată cum uitarea le alină pe toate şi poţi să te duci să te îngropi, n-are rost să mai faci atâtea încurcături, cauţi un gâldău în pădure, îţi pui două pietroaie de gât şi te arunci în el, măcar nu mai ştie nimeni...

– Dar ce ţi-a făcut tatăl dumitale? zise tânărul notar clipind acum rar, vizibil alarmat de această destăinuire repede reprimată, căci Niculae se oprise.

– Nu mi-a făcut nimic, dar omul are nevoie de o nouă religie a binelui şi a răului, fiindcă răul din icoane nu-l mai sperie, iar de bine a ajuns să rânjească drăceşte când îi aduci aminte de el.

– Noi venim cu o religie nouă, zise notarul practic, aşezându-se mai bine în fotoliu, cu umerii mai aproape, să poată fi auzit mai bine.

Îşi scoase un ciubuc din buzunar, suflă în el şi strigă la Valache să-i aducă un pachet de ţigări.

– Am să-ţi spun în ce constă această religie, continuă tânărul notar, şi sunt convins că vei deveni nu primul apostol, fiindcă nu vei fi primul, dar unul dintre cei mai buni. Fiindcă şi eu mi-am pus aceleaşi întrebări, eram elevi