şi mai ales pe ultimul an toată ziua discutam fiindcă eu ştiam că o să plec şi n-o să mai pot să-mi dau bacalaureatul decât în particular... Ce e omul şi cum ajunge el pe culmi sau se prăbuşeşte în prăpastie! În realitate mama îndopa toată ziua curcani cu făcăleţul şi când eram mic verile noastre erau un chin, trebuia toată ziua să culegem urzici şi să le tocăm. Şapte fete şi un băiat!... Ce părere ai? E adevărat că omul dacă nu obţine victorii, aşa, în intemporal, cum bine zici, se târăşte cu burta pe pământ. Dar cum? E adevărat că sfinţii părinţi erau nişte oameni foarte serioşi, dar mi-aduc aminte de orele noastre de religie, aveam profesor un preot foarte deştept şi nu pot uita cum într-o zi nu ştiu ce lecţie aveam şi ni se povestea în manual despre Ian Huss, cu litere mărunte. Ăsta, zice părintele nostru, a fost un adept al lui Wiclef, care a negat transubstanţa, adică schimbarea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Cristos. După care părintele odată a luat alt ton şi a făcut şi aşa din mână: A fost ars pe rug! Parcă ar fi zis: i-au dat două picioare în spate. Dar ştiţi voi, zice, ce-a păţit când a început să-l învăluie flăcările? S-a apropiat de el o babă cu o surcea în mână şi a aruncat-o şi ea în rug şi reformatorul cică ar mai fi avut timp să zică: Sancta simplicitas. Idioată babă, a spus părintele, şi noi iar am râs. Dar într-adevăr cine îi băgase ei în cap că dacă un om nu crede că în timpul slujbei pâinea şi vinul se transformă la un moment dat în trupul şi sângele lui Cristos trebuie ars de viu? Aici, nu te supăra, dar nu mai e nici o victorie, e o degradare!

– Sunt de acord, sări Niculae.

– Eşti, dar mi s-a părut că spui că dacă oamenilor le-ar mai fi încă frică de răul din icoane şi s-ar strădui să facă bine tot după aceleaşi principii, atunci omul nu şi-ar mai vinde sufletul pe nimic şi n-ar mai trăi din trufie. Şi eu sunt de acord că dacă omul nu mai are nimic sfânt se sălbăticeşte şi degenerează, dar omul poate fi o fiinţă morală şi fără religie. Religia, eu n-aş zice că e opiul popoarelor, ci expresia spontană a năzuinţei morale a omului.

Auzindu-l vorbind astfel, Niculae nu mai zise nimic, prins poate de uimire: nicicând, pe terasa lui Valache nu fuseseră emise asemenea idei cu atâta claritate şi siguranţă. Între timp se făcuse de mult întuneric şi Valache se aşezase la el în odaie, cu familia, la masă. La un moment dat reapăru cu o farfurie cu bucăţi de friptură şi pâine şi le puse pe masă.

Cei doi tineri începură să mănânce fără măcar să-i mulţumească atât de prinşi erau în discuţia lor.

– Ei, şi care e noua religie cu care ziceţi că veniţi voi? întrebă Niculae cu o privire avidă, fiindcă întrebarea lui nu era izvorâtă din neîncredere, ci dintr-o adâncă şi flămândă curiozitate.

– Lupta pentru existenţă, zise notarul, împinge pe om la multe înfrângeri. Dar ia gândeşte-te, omul luptă să-şi ţină copiii, nu e ăsta un scop? El poate ieşi ca vai de capul lui din această luptă. Dar ia gândeşte-te, ne-a făcut pe noi! El ne-a făcut, nu Dumnezeu. Şi de suferit tot pentru noi a suferit, în ultima instanţă, mă gândesc la mama! Parcă ei nu i-ar fi plăcut să ducă o viaţă mai spirituală, dar cum să ducă? Ori, după părerea mea, de-aici trebuie să pornească orice religie. Dar de ce să-i spunem religie şi să nu-i spunem revoluţie? Fă-ţi din eliberarea omului de sub povara luptei pentru existenţă un crez şi ai să vezi că, realizându-l, o să ai înaintea ta un om nou. Fiindcă omul trăieşte urmărit de acest blestem al sudorii frunţii şi aici eu nu mai sunt marxist şi cred în blestem. Şi am să-ţi explic de ce. Ai băgat de seamă că un om preferă să se arunce cu gâtul sub o roată decât să asculte un sfat înţelept? De ce face el chestia asta? Aici îmi place mie omul cel mai mult, încăpăţânarea lui de a gândi liber, dar tot aici, să-ţi spun drept, mă scoate şi din sărite. Nu acţionează spre binele lui decât dacă nu mai are încotro. Ce vreau să spun? Cât timp are o poziţie de retragere, nu va voi să iasă din starea foarte rea în care de altfel recunoaşte şi el că se află. Cu nici un chip. Ba chiar îţi oferă un spectacol de laşitate de care până şi lui îi e greaţă. Înţelegi că mă refer la ţărani, pe care amândoi îi cunoaştem din experienţă. În prezent ei circulă pe un drum liber, în sus, în jos, săracul poate ajunge bogat, bogatul poate ajunge sărac. Chiar ăştia care îi vezi că se adună aici şi strigă şi ei unii la alţii că nu e bine cum trăiesc, ferească Dumnezeu să crezi că se gândeşte vreunul că tocmai poziţia lor e cauza răului. Dar aici e paradoxul, ei ştiu în acelaşi timp că nu e bine şi vor o mare schimbare. Dar o mare schimbare la care ei să participe eventual doar ca beneficiari. Nu merge aşa! Eu nu le spun nimic, îi las să vorbească, fiindcă pe mine mă interesează primul pas: sporirea rândurilor noastre. Pe urmă mai vedem noi!

De mult Niculae nu mai făcea decât să asculte. Se vedea că îi plăcea acest om foarte tare şi doar o expresie de nelinişte, dar şi de fascinaţie, mai acoperea în privirea lui bucuria că îl cunoscuse, că timpul trecea şi că celălalt nu făcea nici el nici o mişcare să se ridice şi să plece: simţea şi el pesemne aceeaşi atracţie pentru ascultător. Întrebarea care însoţeşte de obicei astfel de întâlniri hotărâtoare nu părea să se pună pentru nici unul din ei: dacă nu cumva era vorba aici de una din marile ispite ale vieţii despre