care nimeni nu-ţi putea spune unde te poate duce dacă o urmezi, pentru Niculae; şi ce rol va juca acest băiat în viitorul lui, îi va fi credincios sau dimpotrivă îl va trăda ca Iuda, pentru tânărul om pasionat de politică şi de revoluţie, care nu era deocamdată decât un notar dintr-o comună oarecare.

– Şi dacă vrei la un moment dat să nu mai faci parte din partidul comunist, ce se întâmplă? zise Niculae întru târziu.

– De ce să nu mai vrei să faci parte?

– Aşa, să nu mai vrei!

– Foarte simplu, zise notarul, şi-şi vârî mâna în buzunarul dinlăuntrul hainei, de unde scoase un carneţel mic, cu scoarţe roşii: te prezinţi cu ăsta la cel care ţi l-a dat – sau la altul! exclamă notarul râzând – şi îl predai. Nu e o problemă!

Spre ziuă, Niculae se întoarse acasă şi se culcă. El nu ştia că toată lumea îl văzuse pe el şi pe notar pe terasa lui Valache şi că mulţi spuseseră şi aflase şi taică-său că „şi ăsta micu al lui Moromete s-a înscris în partid”. Fie că îl aşteptase să se întoarcă, fie că se deşteptase doar auzindu-l, Moromete se foi în aşternut şi când Niculae se linişti la rândul lui, deodată îi spuse: t

– Ei, ţi-ai găsit eul tău?

Tăcerea care urmă arăta surprinderea, sau lipsa de obişnuinţă de a comunica dintre tată şi fiu? Întru târziu Niculae răspunse:

– Mi l-am găsit! Şi ce te miri aşa?

– Eu?!! făcu Moromete umflând parcă aerul negru din odaie cu mirarea lui. Apoi adăugă cu totală nepăsare: Dacă asta e calea care crezi tu de cuviinţă, să te pui cot la cot cu Ouăbei, eu ce pot să mai zic?

– Nimic, ce poţi să mai zici, mai răspunse Niculae, după care tăcură amândoi şi lăsară liniştea zorilor care învineţea geamurile să recadă asupra casei.

 

XIII

Astfel dispăru Niculae din sat, chemat repede la judeţeană şi trimis apoi de acolo undeva la o şcoală de partid, după cum declară notarul. În urma lui îşi mai dădură şi alţii adeziunea şi tot în acea perioadă se mai întâmplă ceva. Aristide chemă într-o seară la el pe frati-său, Năstase, pe gineri-său, inginerul agronom, domnul Petrică, pe unul din prietenii lui Moromete, Nae Cismaru, care tocmai fusese şi el numit primar, dar nu stătuse nici măcar o zi întreagă, fiindcă dimineaţa îl numiseră şi pe la prânz venise cineva de la prefectură şi îl schimbase cu altul. Năstase era cu cei doi băieţi ai lui, Dan şi Ştefan, şi un nepot de soră, unul Vasile al Moaşei, cam de seama lui Niculae, şi Aristide mai chemă pe cineva şi anume pe unul al lui Ilie Tăbârgel, Isosică.

Se spunea despre acest Isosică – de fapt îl chema Tăbârgel Gheorghe, după numele lui tat-său, dar nu se ştie cine îi scornise această poreclă, care oricât te-ai fi gândit tot n-ai fi putut să-ţi dai seama ce putea să însemne – că maică-sa l-ar fi făcut cu Aristide, de fată mare, nu că l-ar fi născut, ci că înainte de a se fi măritat, Isosică ar fi existat deja în trupul ei şi că n-ar fi ştiut nimeni. Altfel cum s-ar fi putut înţelege de ce de la o vreme Aristide îl tot chema pe la el pe acasă şi se purta cu el cum nu prea avea cineva obiceiul să se poarte cu copilul altuia? Asta însă era greu de crezut de cei care îşi aduceau aminte de felul neobişnuit în care cu douăzeci de ani în urmă se măritase mama lui.

Se dusese pe atunci zvonul că o fată de pe la marginea satului, una Sita lui Ciucă, a vorbit cu Maica Domnului pe izlaz. Lumea, adică întâi femeile şi copiii se duseseră numaidecât s-o vadă. Cine sunt mai bine pregătiţi, pentru astfel de evenimente, decât femeile şi copiii? Sita stătea pe prispă – era o toamnă blândă când se întâmplaseră toate acestea – întinsă pe o velinţă şi un căpătâi înflorat şi povestea. Că stătuse aşa ca şi acuma pe izlaz aproape de loturi şi păzea vacile şi odată a văzut o femeie mergând pe deasupra vârfurilor porumbului. Era îmbrăcată în alb şi în beteală şi cu cununiţă pe frunte. Şi era aşa de frumoasă că ea şi-a dus mâinile la ochi, crezând că pe urmă când o să se uite iar, Maica Domnului o să piară. Atunci i-a auzit glasul: „Siţo, ia-ţi mâinile de la ochi”. Şi atunci Sita i-a spus: „Maica Domnului, ce-ai cu mine?” „Am venit la tine că te-am văzut cum stai tu pe izlaz singurică”, i-a răspuns Maica Domnului oprindu-se înaintea ei, în aer, să fi fost picioarele ei cam la o şchioapă deasupra pământului. Şi Sita nu mai ştia pe urmă ce a fost; ajunsă cu povestirea aici abia putea să se mai ţină în capul oaselor. Mai apuca să spună că îi e somn şi într-adevăr adormea numaidecât, un somn de se vedea parcă pe obrazul ei tot ce se petrecea cu ea dormind; i se mişcau ochii sub ploapele închise, se ridica în capul oaselor şi din gât îi ieşea un şuierat îndelung şi subţire de înmărmurire, după care recădea pe căpătâi şi dormea apoi ore întregi. La trezire, la rugăminţile acelor femei care nu fuseseră acolo când povestise ea vedenia, o spunea din nou, şi în câteva zile prispa, curtea şi ograda lui Ciucă începură să nu se mai golească de lume.

Interesul stârnit de vedenia ei de pe izlaz n-ar fi ţinut mai mult de câteva ceasuri şi n-ar fi trecut de capătul uliţei dacă n-ar fi fost somnul acela al ei ca o mărturie. Şi nu se ştie cine aprinse lângă ea o lumânare şi o lipi de stâlpul casei, dar fu de ajuns ca să facă toată lumea la fel, mai ales când ea începea să povestească. Cum numărul celor care veneau s-o vadă creştea şi nu se găseau lumânări, o rudă a lui Ciucă se duse la Pălămida şi aduse o ladă plină din care începu să vândă la poartă, unde o