altă rudă ridică o cruce mare, pe care bătură o candelă sub icoana Maicii Domnului, pe care o lipiră pe lemn. Veneau acum şi bărbaţi şi flăcăi curioşi, fiindcă cei mai mulţi n-o ştiau decât după nume şi după o infirmitate a ei din naştere, era şchioapă; şi când o vedeau pe drum o recunoşteau după mişcarea şoldului: Sita lui Ciucă, fata aceea cu un picior mai lung şi unul mai scurt. Apărură apoi oameni şi din satele vecine şi în curând atraseră atenţia în special doi, îmbrăcaţi în flanele cărămizii ca orice ţărani, dar care la o privire mai apropiată se vedea că aveau şi ei ceva, unuia i se făcea o băşică în frunte, aşa cât un ou, când vorbea şi celălalt era ciung de-o mână şi avea şi gâtul strâmb, dar nu într-o parte, ci dus înainte încât de departe ai fi zis că se uită la ceva şi nu vrea să-şi mai tragă capul îndărăt. „Fraţilor, zise într-o zi cel dintâi, şi numai la unele cuvinte – şi asta era cel mai ciudat la el – îi ieşea pentru o clipă băşica aceea în frunte. Fraţilor, repetă el până ce toată lumea auzi şi se opri orice mişcare, să ridicăm aici, fraţilor, un mic lăcaş al Domnului şi să ne închinăm şi să ne rugăm. Poate să vină ploaie şi vreme rea, şi omul ăsta sfânt, care e părintele acestei fete, trebuie ajutat să poată să-şi vadă de gospodărie, căci noi, fraţilor, îl stingherim de nu mai poate să se mişte, să dea la vite şi să-şi vadă de copiii pe care îi mai are.”

Ciucă mai avea încă trei copii în afară de Şiţa, cel mai mic umbla încă doar în cămaşă şi izmene, destul de gras însă, cu capul mare, cu ceafa umflată ca o tigvă şi puţin cam sâsâit. Oratorul ăsta necunoscut vorbi apoi mai departe arătând că lesne s-ar putea ridica acel lăcaş al Domnului dacă fiecare care ar veni aici ar da la poartă numai câte un franc. Nici n-ar trece trei zile şi s-ar înfăptui cuvintele lui Cristos, fiul Maicii Domnului, care a spus duşmanilor: Dărâm acest templu şi în trei zile îl ridic din nou.

Iată deci cum puteau fi răstălmăcite cuvintele Nazarineanului. Supărat, preotul se ridică în biserică împotriva acestor doi necunoscuţi care se îndepărtaseră de pe drumul adevărat al lui Cristos şi ceru oamenilor şi muierilor să nu-i asculte şi să nu se mai ducă în curtea acelei fete, dar fu zadarnic, nu trecu mult, nu chiar trei zile, dar nu mai mult de câteva săptămâni şi lăcaşul fu ridicat.

Nimeni nu mai ştia bine ce se mai întâmplase după aceea, cum ajunsese fata să spună la un moment dat că peste trei zile o să zboare. Să fi fost unul din cei doi străini care o îndemnase, sau poate gândul să se fi născut în chiar mintea ei, în timp ce cădea în somnul acela sub ochii celor adunaţi? Faptul ului pe mulţi, fiindcă, ziceau ei, dacă zboară, nu era ăsta semnul că a venit sfârşitul lumii? Totuşi nu era prea multă lume în curtea lui Ciucă în după-amiaza acelei zile când fata trebuia să facă minunea, erau însă cei care nu se îndoiau, şi care sunt totdeauna destui ca să susţină orice miracol. Fata, ca de obicei, dormea şi vorbea în somn şi la ora anunţată, când se trezi, ea declară foarte senină că Maica Domnului i-a spus că n-are voie să zboare până nu se face mireasă. Mama şi cu omul acela care făcea băşică la frunte când vorbea, însoţit de cel cu gâtul strâmbat, intrară în casă şi se sfătuiră cu rudele ce să facă; nu se înţelegea bine ce vroia fata, să fie îmbrăcată în rochie de mireasă sau chiar vroia să fie mireasă de adevăratelea? Aţâţat de această aşteptare, de luminile de lumânări, de ceea ce avea să se întâmple, frăţiorul cu ceafa rotundă ca o tigvă năvăli deodată în casă peste ei şi cu braţele întinse începu să ţipe sâsâit la tat-său: „Eu spor, tete, eu spor!” Adică el zboară! Îngrijorat şi blând Ciucă îl apucă duios de mâini şi îi zise: „Măi Nilă, stai aci, tu zbori, Sita zboară, eu cu cine mai rămân?.” Copiii auziră şi răspândiră în sat aceste cuvinte ale omului şi ceea ce nu reuşise să facă popa în biserică, reuşiseră ei: alergau prin curţi sau pe drum ca nişte smintiţi şi cu braţele în aer, aşa cum ţin păsările aripile, răcneau sâsâit: „Eu spor, tete, eu spor!” Şi pelerinajul în curtea Sitei se opri.

Printre dulgherii care lucraseră la ridicarea acelui lăcaş, numai unul nu vrusese să primească bani şi ăsta era Ilie al lui Tăbârgel. El se însura cu Sita în aceeaşi toamnă şi o luă cu nuntă, la dorinţa ei, care ţinuse ca lumea să ştie că atâta vreme cât a fost la părinţi a fost fată mare. Nu se lămuri însă în noaptea nunţii dacă într-adevăr fusese, nu prea se mai ţinea seama de acest obicei, fiindcă se dovedise în ultima vreme că nu aşa încep cele mai bune familii, ci întâi fata se ia cu băiatul, să trăiască doi-trei ani fără cununie şi fără forme şi dacă după acest timp băiatul care a luat-o n-o goneşte, sau fata nu fuge, tânăra familie, adesea cu un copil destul de mare ca să-şi aducă aminte mai târziu ca de ceva din poveşti, când maică-sa era îmbrăcată în alb de sus până jos, face la un moment toate acestea, adică formele la primărie şi cununia religioasă, cu marea ei petrecere; era semnul că însurătoarea băiatului şi măritişul fetei au reuşit şi că de aici înainte nu se vor mai despărţi toată viaţa.

După însurătoare, Ilie Tăbârgel se certă cu socrul, care se dovedi că nu era el chiar aşa de blând cum părea şi trebui să-i ia din târla lui, cu forţa, lăcaşul la care el lucrase pe degeaba şi considera că i se cuvine; nici vorbă să i-l lase, îl dezveli la tălpici, îl puse pe roţi,