îl scoase cu patru boi şi îl duse în curtea părinţilor lui; bineînţeles că îi luă şi cărămida de postament şi luă şi crucea cea mare din curte, pe care tot el o făcuse: era din lemn bun şi îi trebuia. Ciucă îl înjură în chiar momentele când o scotea din pământ, şi îi spuse să se îngroape cu ea, şi să i-o pună el, Ciucă, la cap, chiar în ziua când o credea el, adică gineri-său, că îi e cel mai bine. Atunci să i-o pună!

Ilie Tăbârgel şi Sita se arătară mai târziu că nu erau nici credincioşi nici eretici, cum le spusese preotul, nu se duceau nici la biserică şi nici cu cei doi străini, cel cu gâlmă la frunte şi cel cu gâtul strâmb, nu mai avură de-a face. Avură un singur copil, pe acest Isosică şi nu stătu nimeni să le numere lunile de când se luaseră, pesemne că nu bătuse nimănui la ochi. Ţineau amândoi foarte tare la băiat, şi ştia toată lumea că la ei în casă Isosică era cel care făcea ce vrea şi nu tatăl şi cu atât mai puţin bunicul. ÎIn loc să-l strice însă ca pe alţi copii, pe Isosică situaţia asta îl făcuse doar vesel şi se apucase doar de fumat. Într-adevăr fuma mereu, dar nu cu lăcomie, ci lăsa ţigara să-i ardă îndelung în colţul gurii în timp ce el arăta învăluit în fumul ei pe gânduri şi o lua din când în când în mână şi scuipa mărunt pe cotorul ei ca şi când foiţa de atâta stat între buzele lui s-ar fi tot desfăcut. I-ar fi fost greu cuiva din sat să spună dacă atunci când stătea el aşa şi fuma, se gândea la ceva, dar nici să spună că nu se gândea nu putea. De când ajunsese flăcău, adică nu de mult, intrase în vorbă cu una a Ciulchii, cam de seama lui, o fată foarte frumoasă, dar foarte săracă şi mai ales rea, dintre cele care nu se feresc de cuvinte şi când se lega cineva de ea le folosea ca pe nişte cuţite, aşa limbă ascuţită avea. Îi plăcuse lui fata asta, se înţelegea pesemne bine cu ea, fiindcă erau în vorbă de vreun an de zile şi Isosică nu mai fusese văzut cu nici o alta, cum aveau obiceiul flăcăii cât erau flăcăi, cei mai mulţi, chiar când ţineau cu adevărat la una şi aveau de gând să se însoare cu ea. Se pare că pe Isosică nu-l interesa acest gen de isprăvi, deşi îi asculta şi el, ca şi alţii, pe cei care se lăudau şi vroia şi el să ştie, ca şi ceilalţi, cine era fata care zicea ăla că i-a făcut şi i-a dres. El arăta ca şi însurat cu Ciulea, fiindcă erau văzuţi împreună chiar şi ziua, la câmp sau prin sat. Nu prea se înţelegea totuşi ce e între ei şi Ilie Tăbârgel se supără într-o zi şi îi spuse feciorului său că n-avea nimic contra Ciulchii – cu timpul fata avea să poarte numele maică-sii şi avea să i se spună simplu Ciulea, – cu toate că n-avea decât un pogon de pământ, şi, zise tatăl, nimic de la mă-sa, dar, adăugă el, ştiind că tot vorbea degeaba, „dacă ţineţi unul la altul, de ce nu vă luaţi?” adică măcar să se cheme că s-au luat din dragoste. N-avea însă de ce „să se cheme”, fiindcă cu adevărat Isosică nu mai putea nici ziua fără s-o vadă pe fată. Trimitea pe cineva după ea mai ales când era la câmp, şi nu făceau nimic izbitor, nu se piteau nici în porumburi şi nici în cine ştie ce văgăună ca alţii, ci stăteau liniştiţi în văzul la toţi, fata cu ceva de lucrul în mână, de obicei o iie, iar el cu capul în poala ei, cu ochii închişi, ai fi zis că era nedormit; dar nu dormea, deşi aproape în fiecare noapte se întorcea de la ea la ziuă. În asemenea clipe, dacă vorbea, Ciulea avea alt glas, fără nimic ascuţit în el şi după un timp începea fără veste să cânte.

 

XIV

Când Aristide trimise pe cineva să-i spună să vină seara la el, Isosică nu era acasă, plecase cu caii pe izlaz. Ceilalţi băieţi jucau bobicul, el însă sta întins pe dulamă şi se uita neclintit la ei, dar această privire a lui nu-i vedea şi se pare că nici veselia şi glasurile lor nu-i atingeau auzul, fiindcă nu zise nimic când unul dintre băieţi îl strigă întrebându-l dacă nu vrea să joace; le trebuia unul ca să fie cu soţ. Isosică se uita la ei, dar nu răspunse. Nici ei însă nu-l mai luară în seamă şi îşi văzură mai departe de joc. Cel care era la blană se aplecă, puse bobicul pe ea, apoi se trase într-o parte cu pălăria în mâini, întoarsă cu fundul în jos şi făcu semn celui care era la rând să-i dea drumul. Blana era de fapt un ciomag mai gros de corn, potrivit ca unul din capete să fie neted să poată sta pe el bobicul şi să poată în acelaşi timp să fie puţin vârât şi în pământ, să nu sară în sus. Cel care lovea se dădu mult înapoi, îşi potrivi distanţa din ochi, apoi prin trei salturi îşi luă vânt şi ţinti lăsând să-i zboare ciomagul din mâini cu un vuiet scurt. Şters fulgerător de pe blană, bobicul avu o pornire care nici nu se văzu şi se topi în depărtare în văzduh cu un piuit. Cei din fund se dădură cu repeziciune de-a-ndaratele să-l poată prinde şi zvârli în pălăria celui de la blană cu care ţinea în echipă, înainte ca jucătorul să se întoarcă cu ciomagul. Dar cu ochii prea mult în sus, picioarele desculţe ale unuia din ei nimeriră drept într-un scaiete şi băiatul scoase un răcnet şi începu să înjure. În acest timp, maimuţărind cine ştie pe cine văzuse el că aşa se mânuie un baston, jucătorul se înapoia triumfător