după ce şi-l culesese, după lovitură, mergând la pas cu el în mână ca la plimbare: adică ăia din fund aveau mult de alergat până să zvârle ei bobicul şi să-l prindă ăsta în pălărie, nu trebuia să fugă ca de obicei.

– Brava, mă, Tilimplă, zise Isosică. Acuma ia vin încoace!

– Pe mine mă chemi, nea Gheorghe? zise băiatul mirat.

– Da, pe tine, zise Isosică. Câte mai ai?

– Păi în afară de asta de-adineauri, mai am patru.

– Bine, zise Isosică. Dă-le şi pe-alea patru şi pe urmă vino încoace. Şi îşi vârî faţa în haină ca şi când şi-ar fi continuat un somn întrerupt.

– Ce e, nea Gheorghe? zise băiatul pe urmă, apropiindu-se şi şezând jos.

– Mă Tilimplă, zise Isosică şi se opri, rămase câteva clipe nemişcat. Nu se uita nicăieri, îşi ridicase faţa şi tăcea. Alături de el, la câţiva paşi, trei fete stăteau cu frunţile plecate în mica pânză pe care o brodau şi se putea ghici după mişcările rare ale acului invizibil că, înainte de a spune ceva, fiecare avea timp îndelung să se gândească. Jocul băieţilor nu le turbura, dar când Isosică îl chemă la el pe unul din ei, cea care părea mai mică dintre fete lăsă acul înfipt pe jumătate în pânză şi mişcările i se opriră. Nu-şi ridică privirea, dar se vedea că urechea stă la pândă şi că se străduia să biruie răcnetele băieţilor şi să audă de ce îl chemase Isosică pe acela. Câmpia era plină de toate vitele pe care le putea avea un sat de la cârduri de oi până la capre, se vedea câte o babă cu astfel de animal! Şi pe lângă băieţi erau şi oameni mari, cu câini, şi grupuri de fete.

De jur-împrejurul izlazului şi al miriştii în care se prelungea, se vedeau porumburi înalte cu foile frânte, cu ştiuleţi umflaţi, cu mătasea roşie. Soarele stătea într-o parte pe cer şi un străin n-ar fi putut şti dacă lumina lui, care dădea fiecărui om sau animal o umbră, e spre apus sau spre răsărit, şi nici dacă iarba de un verde crud care învelea pământul e de primăvară sau de toamnă. Numai miriştile rase şi galbene din depărtare arătau că oricum grâul fusese secerat de mult iar mătasea roşie, uscată, a ştiuleţilor, că putea fi sfârşitul lui septembrie.

– Du-te mai aşa, treci în partea asta, zise Isosică în şoaptă, întorcându-şi faţa în aşa fel încât se vedea că nu vroia să fie auzit de cele trei fete de alături. Dacă eu o să-ţi spun ţie să te duci undeva, tu o să ştii ce să spui, sau o să mă faci de râs şi mai bine nu te mai trimit?

– Nea Gheorghe, zise băiatul cu aerul că ceea ce avea să spună el acuma era un obstacol care nu vedea cum putea fi trecut. Eu mă duc, dar cine o să aibă grijă de caii mei?

– Lasă, mă, îl linişti Isosică. Eu o să am grijă. Care sunt caii tăi?

– Uite ăia doi de colo, ăia negri cu chişiţa albă şi cu căpăstru în cap.

– Ei, acolo ai să-i găseşti, zise Isosică. Uite ici, continuă el scoţând dintr-un buzunar al pantalonilor o grămadă de obiecte mici, o piatră de cremene, un amnar, nişte iască, nişte nasturi de flanelă, nişte acare şi printre ele câteva monezi mici şi galbene.

Dar nu se mai auzi nimic din ce îi spuse el băiatului, care după câteva clipe o şi luă din loc. Isosică îşi întoarse faţa înainte uitându-se ca şi la început la jocul băieţilor şi într-o vreme i se auzi din nou glasul. Îi cerea unuia să aibă grijă şi de caii celui plecat, să nu le fure cineva căpestrele... De undeva din fund unde stăteau cei care prindeau bobicul se auzi tot atunci un fluierat lung şi o voce care strigă:

– Bă, al lui Pretorian, se bate berbecul tău cu al lui Gavrilă, vino dracu şi-l goneşte că-l omoară ăla, îţi rămân oile nemârlite.

Se vedea într-adevăr în stânga un cârd de oi fugind de parcă s-ar fi năpustit un lup asupra lor şi în spate, la o distanţă de aproape o sută de metri alergând unul spre altul, se făcură văzuţi doi berbeci cu coarnele mari cât ale unor cerbi şi răsucite în spirale largi şi cu gâturile groase ca de boi.

– Fugi, mă, şi desparte-i, răcni acelaşi glas, dar nu mai era timp şi cei cu bobicul se opriră şi ei să se uite.

La zece metri de ciocnire unul din berbeci şovăi. Într-adevăr, celălalt venea în salturi cu fruntea în sus şi neînfricat, dar şi cel de-al doilea îşi învinse şovăiala şi se izbiră în capete cu atâta violenţă încât lovitura îi ridică pe amândoi în aer aproape un metru. Băieţii săriră numaidecât şi îi despărţiră cu lovituri de ciomege, apoi se întoarseră la bobic.

– E cel mai al dracului berbec, zise unul, dacă îl mai lăsam o dată, cădea al lui Pretorian de-a berbeleacul.

– Ăsta era să omoare căţeaua lui al lui Dumitru lui Nae, mă, zise altul cu admiraţie. Cât intri în cârdul lor, îl vezi cum ridică coarnele în aer... Cică Lisandru l-a învăţat de mic, îi dădea porumb din mână.

Departe de cei care jucau bobicul alţi băieţi stăteau câte trei sau patru, întinşi pe burtă, unii singuri, fără fete prin preajmă, având în schimb, foarte aproape de ei, vitele. Erau pe lângă porumburi şi pesemne că le păzeau să nu intre şi să-i prindă pândarul. Unii stăteau chiar într-un lan sub o tufă şi coceau dovleac. Prin preajmă se vedeau azvârliţi şi coceni fără boabe, semn că copseseră mai înainte şi porumb şi se saturaseră de el. Venind dinspre cei care jucau bobicul un băiat se apropie de cei de lângă tufă şi se aşeză şi el lângă foc. Se întinse apoi şi luă un cotolan de alături şi îl desfoi. Îi rupse cotorul încă crud şi vârful, care îi lăsă în palme lapte din boabele strivite, şi îl puse la foc. Între timp un cal se apropia atras de mirosul de porumb