jupuit şi îşi mişca în sus şi în jos gâtul lui lung, cu urechile întinse înainte, semn de prietenie şi de întrebare dacă nu i se putea vârî şi lui în gură un cotolan.

– Du-te, bă, de-aici, zise cel numit mai înainte Pretorian şi puse mâna pe un ştiulete şi dădu cu el în cal.

Ştiuletele căzu alături, se lovi de burta animalului care se dădu înapoi şi începu apoi să-şi înfigă dinţii lui mari în el.

– De ce dai, mă, în el, zise un altul, nu e al tău? Şi vezi dracului dacă s-a copt dovleacul ăla, să plecăm, că dacă dă peste noi vreunul de-al lui Năstase ne rupe junghietura gâtului.

– Da’ de ce, râse al lui Pretorian, ăsta e pământul lor?

– Dar al cui!

– Calul ăsta al tău mai e armăsar, mă, al lui Pretorian? se miră un altul uitându-se curios cum calul dădea acum foarte zgomotos târcoale unei iepe, şi cum la un moment dat se şi aruncă pe ea fără veste.

Băieţii lăsară jocul şi se răsuciră să vadă. Calul începu să scoată din gâtul lui cabrat, printre dinţii lui laţi cu care o apucase pe iapă de coamă, nişte nechezaturi aşa de ciudate, încât ai fi zis că e un om din gâtul căruia ies rugăminţi pline de umilinţă şi de recunoştinţă. Îşi luă şi mai mult vânt, dar apoi totul se termină cu o renunţare de neînţeles, se dădu jos după ea şi începu liniştit să pască.

– Ce rău era ăsta până l-am jugănit, zise al lui Pretorian, odată era să mă mănânce.

– Ce vorbeşti! Şi mânzul ăla îl are iapa de la el?

– Aha!

– Şi de ce dracu arată aşa de puchinos?

– Să vă spui de ce, tata mi-a zis să-l las dracu pe câmp, dar el vine mereu acasă, ne pomenim cu el la poartă, nu putem să scăpăm de el.

– Dar ce are?

– L-a mursicat într-o zi un lup, zise al lui Pretorian, eram cu tata cu căruţa în Frunzări. A ieşit din Cotigeoaia, dracu să-l ia de unde! Dacă ne trezeam mai devreme îl omoram cu furcile. La iapă şi la cal nu s-a dat, i-a fost frică, o fi fost ogârjit de nemâncare, s-a dat şi el la mânz şi l-a mursicat uite aici.

Şi al lui Pretorian le arătă cam pe unde, prin preajma inimii.

– Şi? zise unul din băieţi.

– Şi a făcut viermi. Noi am zis că o să-i treacă, dar n-avem ce-i mai face, şi tata l-a lăsat odată legat lângă pădure, să vie iar lupul ăla să-l mănânce. N-a mai venit nici un lup, l-a dezlegat şi îl mai ţinem de mila iepii. Dar îl mănâncă viermii de viu...

– Păi hai să-l omoram, zise atunci un alt băiat, după ce stătuse cu gura căscată câteva clipe lungi.

Al lui Pretorian nu zise nimic, dar se uită în jurul său căutând ceva. Apoi se proptiră amândoi în ciomege şi se ridicară lăsând dovleacul în spuza fierbinte; ieşiră pe mirişte. Cel care propusese să-l omoare prinse mânzul de mica lui coamă de pui de cal, şi cu ajutorul celorlalţi, îl puse jos pe partea unde nu era rănit şi se uitară toţi să vadă cât era de adâncă muşcătura. Era foarte adâncă, şi băieţii se înghemuiră pe rând, cu chipurile vii, aprinse de curiozitate. Unul din ei zise:

– De ce nu i-aţi turnat creolină?

– I-am turnat şi s-a închis şi credeam că i-a trecut, răspunse al lui Pretorian. Când colo, degeaba, i-au deschis-o iar viermii.

Se lăsă o tăcere. Undeva în zarea îndepărtată fluieră prelung ceva, ca un avertisment de neînţeles şi se văzu apoi năvălind peste cerul senin aplecat mult în partea aceea, o coloană de fum gros şi urât ca de incendiu. Mai încolo alţi cai păşteau neturburaţi şi prin apropierea lor păştea un cârd de oi.

– Ei, îl omoram?! zise băiatul care venise cel dintâi cu ideea asta. Părea foarte dornic să treacă la faptă.

– Hai să-l omoram, se hotărî atunci al lui Pretorian. Şi tata mi-a spus de câteva ori, dar mi-a fost milă: omoară-l, mă, zice. Îl omorâm, dar cum?

Băiatul care dăduse ideea stătea pe vine şi se uita. Nici el nu ştia cum. Mânzul clipea rar din ochii lui mari şi negri şi respira cu burta, i se urca şi i se lăsa în jos tot trupul, abdomenul lui mititel, acoperit de păr mare şi pufos. Băiatul acela se uita ţintă la burta lui mişcătoare şi deodată înţelesese cum. Îl apucă pe mânz de nări şi i le strânse. Mânzul zvâcni şi începu să se zbată. Era aşa de voinic acest băiat pentru cei cincisprezece sau şaptesprezece ani ai lui încât el nici măcar nu spuse celorlalţi să-l ajute, să-i ţină mânzului picioarele. Cuprinsă de o bănuială nelămurită, iapa veni până în apropiere, dar o alungară cu fluierături. Ea întorcea însă capul cu urechile în faţă parcă i-ar fi întrebat: ce fac ei acolo cu mânzul ei?

– Dă, mă, în ea, zise al lui Pretorian.

Şi o goniră iar. De prin toate părţile începură să se apropie şi alţi băieţi, dar între timp totul se terminase, nu mai apucară să vadă nimic, băiatul acela şi cu al lui Pretorian omorâseră mânzul înăbuşindu-l, îl trăgeau acum de picioarele dinapoi şi îl duceau undeva în porumb, în timp ce alţii goneau mereu cât mai departe iapa, ca să nu-l vadă.

 

XV

Băiatul pe care îl trimisese Isosică undeva nu se întoarse prea curând şi când apăru în sfârşit în depărtare pe tipsia fără obstacol a câmpiei nu se grăbea să se apropie ca şi când ar fi vrut să spună prin mersul lui parcă stânjenit, că n-a făcut nimic şi nu prea se simte îndemnat să vie mai repede de vreme ce lucrul acela pentru care fusese trimis tot nu s-a putut face. Isosică însă nu-şi luă ochii de la el până ce nu-l văzu alături.

– Ce e, bă, de ce întârziaşi atâta? îi zise.

Vorbise ca şi mai înainte, cu spatele la fete şi cu voce coborâtă.

Băiatul nu răspunse de ce întârziase, dar de astă dată privirea lui spunea