— Dar nu… dar nu… poftiţi… de ce nu…? Stau foarte bine… nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A… bun atunci… perfect… Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc între noi doi). A… atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă… Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare… Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.

  Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce uşor emoţionată – la început am crezut că din cauza soarelui şi aerului înrourat al dimineţii şi al câmpului – şi releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamaţii. Dacă maşina era să calce un cârd de gâşte, ea scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta maşina trecuse. Plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el sta tot la fel.

  Tot fiindcă nu era praf, maşinile mergeau una lângă alta, luându-se din când în când, la întrecere, şi atunci preaplinul de viaţă al celor care treceau înainte se manifesta în interjecţii biruitoare, în saluturi cu mâinile şi batistele.

  După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpânii şi conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuşi aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era „asortat” cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, şi, fireşte, „aparatul” nu lipsea.

  N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au urcat râpa iar, până în şosea, după ce maşina a fost reparată. După Buzău, am înţeles că nu mai putem fi la ora mesei la Odobeşti şi ne-am hotărât să prânzim la Râmnicu-Sărat. Şi aici, după ce ne-am aşezat cu toţii, nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă, aşezată mai în fundul grădinii. Şi ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lângă ea, căci din pricină că întârziase puţin să se spele pe mâini şi să se pudreze, locul lângă G. I-l luase alta. Fireşte că eu îi rezervasem locul lângă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalţi. Acum erau amândoi alături, iar eu, cam la colţ, între un domn bătrân şi o doamnă urâtă. Fiecare credem că femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi ne e o suferinţă crâncenă să vedem că le are şi pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă – şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mâncare chiar dacă eram bolnav – m-a abătut cu totul. Am surâs în dreapta şi în stânga însă, făcând dureroase sforţări, ca să nu se bage de seamă că dau importanţă unor asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenţia şi comentariile tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanţă numai atunci când observă că şi bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai „drama” o interesează.

  La sfârşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest, făcut în comun, era la ei atât tendinţa de a se distinge ca adevărată pereche, cât mai ales un soi de educaţie a simţurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în toate gesturile unor amanţi care se apropie e un fel de intenţie de corespondenţă, nemărturisită dar evidentă, ca o convenţie între cei care îşi scriu, fără să se cunoască, îşi dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea alta la fel la piept).

  Am ajuns la Odobeşti pe la 4 după-amiază abia, căci masa s-a prelungit îndestul. A fost şi acolo, se înţelege, o problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărţiţi toţi musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cât mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, când, noaptea, femeia a trecut în camera vecină, la un domn şi mă gândeam ce ar deveni situaţia mea jalnică de la prânz, ridicată încă, la o potenţă înzecită, a doua zi, după o astfel de întâmplare. Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o