inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie, care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de „neruşinare” şi de „infamie”, altminteri totul rămâne un amuzant desen, o „fermecătoare aventură” bună de tratat cu indulgenţă şi şarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui căţeluş de rasă pe covor.

  În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. Dealtfel, erau şi cei care îşi impuneau, cu autoritate parcă acceptată de toţi, iniţiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi şi jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri şi se făceau aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, deci situaţia mea era dintre cele mai ridicule, căci întârzierea lor, deşi nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în dreapta ei… Era un fel de oficializare a situaţiei, care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia… Când au venit (ea foarte afectată şi surâzătoare), priviţi cu capetele întoarse de către toată lumea, a ţinut să mă mângâie pe obraji. Nu ştiu dacă a făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu mângâierile pe care le distribuise.

  Masa însăşi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineînţeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, când el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stânga mea. Aş fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situaţiei, dar mi-era totul indiferent, căci eu ştiam că aici nu e vorba de o preferinţă sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald şi luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a cântat un vals-boston, din cele scrise pentru cerinţele modei şi clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea şi el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) şi că îl vor face un fel de „memento” al acestei iubiri în viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea s-a sfârşit, amanţii nu-l pot asculta fără să simtă că pojghiţa de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atât de palid, că o vecină din faţa mea m-a întrebat, surâzând şters: „Eşti gelos?” Am răspuns cu alt surâs grăbit: „A, de ce? aşa glumesc femeile”… ca să arăt că nu sufăr, căci am înţeles că aci mai erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba aproape toţi, dar niciunul nu suferea, şi din cauza asta nu erau ridiculi, pe când eu singur făceam sforţări nereuşite ca să arăt că nu dau importanţă neplăcutei întâmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna şi ochii îmi deveneau, de la ei, trişti. Şi dacă aş fi putut să mă stăpânesc în clipa asta, aş fi izbutit poate să întorc situaţia. Vecina mea din stânga era, dacă nu mai frumoasă, cel puţin tot atât de interesantă ca nevasta mea, şi încă şi mai tânără. Dacă nu „dicta” ca aceasta, era că, fiind, cel puţin în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-şi impună cu vulgaritate capriciile, aşa cum făcea femeia mea. În schimb, n-aş fi pierdut nimic, afară de amintirea atâtor nopţi înalte şi mai ales a atâtor tristeţi trecute, devenite scumpe prin împărtăşirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stânga. Mă întrebam numai dacă nevastă-mea nu-şi dă seama unde într-adevăr vor ajunge lucrurile, sau dacă o face cu intenţie, căci în cazul acesta, oricât ar fi sângerat ruptura, oricât ar fi fost de grea părerea de rău, aş fi plecat imediat şi în câteva săptămâni aş fi divorţat.

  Între timp, enervat că ea asculta cu o atenţie pasionată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni tehnici, şi aşa cum îi ştia el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franţuzeşti şi cele americane. Mi-am adus aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, pentru mine.

  Către sfârşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă şi în jurul nostru se făcuse grup. Câţiva comeseni se aşezaseră în largi fotolii de trestie şi se depănau banalităţi curente. Îndeosebi, o femeie urâţică şi nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie interesant faţă de nevasta mea. Şi când această urâţică i-a cerut un pahar de vin, îngâmfat şi