cu voinţă prostcrescut, a refuzat să întindă mâna şi să toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil şi femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:

  — Te rog să torni un pahar de vin doamnei.

  Şi cum el nu făcea nici o mişcare, iar eu mă consideram absent – s-a sculat şi a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în acelaşi timp şi un indiciu că ea, simţindu-se preferată şi stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, aşa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerşetori pe picioare.

  După-masă, s-au vizitat unele dintre pivniţele „celebre” ale Odobeştilor, de sute de paşi sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri şi calităţi, după îndemnul podgorenilor, toţi meridionali şi flecari, când e vorba de vinul lor.

  Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică şi neastâmpărată, în timp ce toţi ne aşezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neştiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram aşezaţi cu spatele la intrare – luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine şi zorele – la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenşii ochi albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos moale şi roşie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziaţi n-au mai fost aşteptaţi şi se adusese la masă. Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea şi ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiaşi ochi înlăcrimaţi din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam şi când o lăsam uşuratic să aştepte jumătăţi de oră şi mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea reproşuri înlăcrimate şi sfâşietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, şi care au sfârşit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderenţe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subţirică şi mai spirituală. Ea suferea şi nu ascundea nimănui că suferă, ca şi acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E şi una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiţionism sentimental, crede, neştiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situaţia mea şi mai jalnică, deoarece păream şi mai mult de prisos, dureri şi bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.

  După ce ea şi-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit şi el, într-adevăr, cu femeiuşca vie şi neastâmpărată; şi li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalţi, un loc de favoare oarecum, căci alţi întârziaţi trebuiau să se mulţumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-şi învăluie vecina în griji mângâietoare şi „tandre”, iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic şi avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic şi, evident, destul de tare, dacă „suferă”, şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculiţa în farfurie şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filosofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul – cu conştiinţă – fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre „jurăminţile amanţilor”, căci şi eu avusesem amante care-mi „juraseră dragoste eternă” şi pe care nu le luasem în serios, iar după „partide” mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate