lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alţi bărbaţi… S-a ajuns, în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.

  Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soţie şi-mi răspunsese cu un surâs palid şi dumnezeiesc: „Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta.” Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta niciuna dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întâiul ceas.

  Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat „coarnelor”, ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în braţe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi „pun chestia de încredere” uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am – una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferenţă de moarte, de neînvins – şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă – oricât de îndârjită voinţa mea – siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în „ipotezele”, pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretându-le cum interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se umed pe mine.

  Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculiţa şi cuţitul, privind palidă cu ochii mari albaştri, înduioşaţi, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea îşi plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înţelegea, fireşte, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă şi pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul şi deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.

  Mă trudeam totuşi să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărţi. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă şi spre cerdacul în care se dansa acum, s-au aşezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la braţele purtătoare de scrumiere şi pahare, până la fise şi cărţi noi, aşa cum se obişnuieşte în provincie, unde jocul de cărţi e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopţii, am pierdut suma cu care poate aş fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coşul pieptului devastat de şerpi vii ascunşi sub cămaşă… neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greşit, nu observam câte cărţi au luat ceilalţi, relansam fără să bag de seamă că aşteaptă alţii cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd şi că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.

  Cei doi se împăcaseră acum şi, cu faţa înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu şi cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înţeleg, de departe, ce-i spune şi, fiindcă fostul ministru era şi el la cărţi, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.

  Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o