dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig şi pierdeam mai mult, unul din partenerii groşi, care credea că-şi poate permite glume, îmi aruncă aşa, cu jumătate voce: „Ciudat… şi totuşi pierzi”. M-am învineţit şi era gata să-l lovesc, când ceilalţi, simţind respiraţia mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustaţa păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:

  — Mai daţi-le dracului de femei. Nu mai daţi atâta importanţă tuturor fleacurilor. Nu vezi că şi nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceştia se ostenesc şi le încălzesc pentru noi. Eu am şi cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent şi important: „Plus potul!” Au râs cu toţii, convenind, şi au continuat plusurile.

  Şi era adevărat că mai toate femeile tinere şi acceptabile ca femei „se distrau” la fel, cu aceeaşi intenţie de publicitate, dar la unele dintre ele această intenţie era justificată: nesigure de puterea lor de seducţie, încercau nevoia să-şi verifice, din când în când, armele şi ţineau să se ştie că au, sau într-unele cazuri mai au încă, „succes”. Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată şi destul de închipuită de frumuseţea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simţurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluenţat de mine, ca pe un drum nou la nesfârşit.

  Îngăduinţa, răbdarea, siguranţa celorlalţi bărbaţi, după ce m-a uimit pur şi simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toţi, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacţiona, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune faţă de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înţelegeam că eu însumi, acceptând o dată situaţia, mă voi obişnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare şi nimic nu mă împiedica să văd că, mergând aşa înainte, pe nesimţite – cum poţi să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simţi deosebirea – aş fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluţie, să fi constatat ceva deosebit.

  Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe şi am ieşit puţin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înţeles că o parte din perechi nu mai dansau şi se plimbau prin grădina din jurul vastei locuinţe, poate chiar – de ce nu? – şi prin via imensă, în care se aflau şi casă şi grădină, de care nu era despărţită decât printr-un gard de sârmă, şi care desigur avea destule portiţe.

  Gândul că nevastă-mea s-ar putea „da” aşa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (şi aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrăţişare, mi-a înnegrit sufletul şi m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea – pe care mi se părea că o jigneşte orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obişnuite şi de plastice, pe străzile Bucureştilor, mă făceau să caut un fel de refugiu – să stea acum răsturnată şi cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă şi grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înţelegeam încă o dată că femeia care iubeşte are toate neruşinările, cu o inconştienţă care pare magnifică tuturor poate, în afară de soţul ei, şi pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: „Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistraţi? Să încredinţăm viaţa, libertatea, onoarea şi norocul oamenilor unor femei, despre care ştim că trei zile pe lună, cel puţin, sunt nişte animale suferinde, inconştiente şi turbate?” Mă gândeam şi eu ce tristă experienţă e să-ţi condiţionezi fericirea şi cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut şi să-i găsesc în vie.

  Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai aşezaţi la capătul pridvorului, pe parmalâc, şi, apropiaţi, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoţie. Mă aşteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată şi înduioşată recunoştinţă pentru femeia care, totuşi, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie linişte la jocul de cărţi…

  Petrecerea s-a sfârşit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitaţi plecaseră. Mai rămăseseră câţiva dintre jucătorii de cărţi, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi şi cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanţă de tragic vulgar. Izbeau cărţile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor şi în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie şi nuiele albe împletite, aşteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroşite din nou, soţiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă şi al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzaţie nouă. Acum urmăreau înălţatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor şi negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale, gata să se trezească, prospeţime care aci sus nu putea birui totuşi extenuarea fizică. Aşteptam, cu seacă nerăbdare, o explicaţie îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura