să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de „discutat”? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-şi spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruţ dintr-un vin auriu şi greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârşit mintea…

  Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg şi scăzut, cu perdele de pânză de casă şi borangic, cu fotografii străine, cu cărţi, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenţia altora – şi cu sticle de parfum şi apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.

  N-am putut sfârşi dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea „academic”, i-am spus cu o voce de mort:

  — Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viaţa mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri şi azi.

  M-a privit cu ochii mari albaştri.

  — Nu înţeleg ce vrei să spui?

  Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.

  — Sincer? nu înţelegi ce vreau să spun?

  Şi ea, afectat:

  — Absolut sincer…

  Tremuram, aprins şi indignat de atâta crasă prefăcătorie.

  — Ei bine, atunci poate ai să înţelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărţim. La Bucureşti începem numaidecât, cum ajungem, divorţul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuşi un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viaţa cu el, să evităm spectacolul şi să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.

  N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit şi de mirat.

  — Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?

  — După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.

  Şi, ca un bolnav, care nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:

  — Dar te rog… te rog, spune-mi ce-am făcut?

  Indignat şi revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinţii încleştaţi.

  — Nimic.

  Simţindu-se tare, stăruia ea acum.

  — Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.

  Mi-era silă atâta, că simţeam că orice vorbă aş fi spus, ar fi căzut alături.

  — Nimic… Vreau să ne despărţim.

  Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.

  — Ştefane, te văd aşa supărat… şi-ţi jur că nu înţeleg de ce?

  Am început să fierb de mânie.

  — Îmi juri?

  — Îţi jur pe ce vrei.

  Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greşesc, şi m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproşez? Că pe drum a stat lipită de mine şi de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de braţul lui? Că au făcut un mic grup aparte?

  — Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.

  A râs indulgentă (ea).

  — Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta… Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poţi fi familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator… toate femeile din lume dansează, cred.

  — Da… însă nu numai cu un singur partener.

  — Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.

  — Nu… nu… a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.

  — Ce scandal? Ţi s-a părut ţie. Nu ai văzut că – ţi-am spus – toate femeile fac la fel? Aşa sunt petrecerile astea. O dată acasă, niciuna nu se mai gândeşte apoi la cunoştinţele şi întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoşti cu toată lumea de aci… Eşti de o sensibilitate imposibilă.

  M-a mirat această intenţie de maturitate în judecata ei şi eram indignat, dar tăceam. Fireşte că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuşi că ea nu mersese, cu trup şi suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniştri care, respectând cu sfinţenie litera legii, îşi permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conţinut real scapă, printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin ţevile plesnite.

  Aveam totuşi în plasa logicii un fapt precis.

  — Aseară, credeam că ţi-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.

  — A, mi-am sucit gâtul, ce idee…! mi-am sucit gâtul…! şi încerca să bagatelizeze.

  Dar a simţit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială şi, nenorocit inspirată:

  — A, acum ştiu ce vrei să spui. E cu totul altceva… Dacă ţi-aş spune ai vedea că…

  — Dar spune-mi atunci.

  — E un secret al nostru toate… madam Slugeru şi madam Georgescu.

  Ajunsesem şi la „secretul de familie” din Boubouroche…

  Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.

  Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de