Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poţi lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlţi.

  Mi-am îngropat faţa în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi şi n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a năduşit sănătos, s-a împrospătat în obraz şi în privire, reintegrată vieţii, numai eu parcă eram bolnav de uremie.

  Cum tot cearşaful şi perna erau prea calde, cum toate cărţile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârşise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete şi eu supravieţuiam singur, dar cum dăinuieşte o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leşios şi când am trecut pe lângă bucătărie am simţit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci şi acum ieşeau beţi turtă. Fostul ministru plângea şi ţinea să mă îmbrăţişeze neapărat, umplându-mă de bale şi vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios şi plângăreţ al moldovenilor la beţie, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstraţii şi invocări lirice de frăţietate, pentru ca a doua zi, treaz şi revenit la sentimente normale, să se prefacă (şi cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile şi legămintele celorlalţi. Totuşi e sigur că ei între ei, cel puţin în momentele acelea, se iau în serios.

  Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine şi el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat şi politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoinţa, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.

  Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această aşezare a ei. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, dacă aş fi fost soţul naiv pe care-l voia ea, aş fi crezut că un subit şi sincer acces de preferinţă o face să se agaţe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că aşa îşi putea culca picioarele şi şoldurile, aproape în braţele celuilalt. Dealtfel, şi mai general socotit, nu era oare cu un înţeles deosebit această împărţire a ei însăşi, pe care o făcea, singură, între noi doi?

  Încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt şi fugărit, promis degradării şi exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă şi strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte „amicale”, tot aşa cum amicale erau acele „tournoi” medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite şi explicaţii amare, întocmai ca şi în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi şi tărgi acasă. Aşa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.

  Peste două zile ne-am dus întreaga „bandă” la deschiderea unui teatru de vară şi de acolo la un restaurant de la Şosea. Ce-a fost la ţară s-a repetat şi aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecţie totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viaţă, căci în noua cochetărie pe care şi-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenţie mai devreme, era parcă din eleganţa unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.

  — De ce atâta enervare?

  I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea şi mi-a spus, glumind frumos şi cu emoţie, încât nu mă puteam supăra:

  — Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.

  I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un „flirt”.

  I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:

  — E o formulă greşită, fără înţeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realităţi, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârşit, să-şi păstreze totuşi fecioria fizică (şi care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest „flirt”, atunci când o femeie urmăreşte vreun interes şi, ca să-l realizeze, face toate „avansurile”, dar după ce a obţinut ce ţintea, se refuză. Sistem practicat de multe actriţe şi profesioniste nemărturisite. Dar nevastă-mea nu e în niciuna dintre aceste situaţii şi pentru ea un „flirt” e o aberaţie.

  — Ah, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.

  — Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?

  — Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrăţişării, să-ţi dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un spectacol străin…

  — Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea dumneavoastră – numai – e falsă. Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi.

  — Cu ce plăcere te-aş fi înşelat pentru această continuă nelinişte şi bănuială a dumitale, şi desfăcea senzual o portocală. Avea