— Deci… nu m-ai fi părăsit?

  — Poate că atunci da, dar aş fi regretat-o toată viaţa. Suntem atât de toante când suntem tinere.

  Surâdea îndepărtat şi frumos, cu părul ei argintiu… şi eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.

  Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? şi ce înţeles adânc ar fi avut lucrurile… va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? şi – imposibilă întrebare – vor mai fi altele acum? şi – încă mai fără sens întrebare – de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun şi melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne şi mătase devin prea târziu, şi de prisos, bune.

  Asta-i rochia albastră.

  Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână.

  Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, şi am stăruit toată seara pe lângă o femeie frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun „am stăruit” e un fel de a vorbi. După un uşor început, ea, dezlănţuită, m-a copleşit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la ţară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. Nu era acum de faţă. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanţă de glumă lucrurilor. A declarat că dăruieşte pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubeşte, a făcut scandal când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre femeile grase şi slabe şi, ca să-mi arate că ea e numai înşelător slabă, în faţa tuturor, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o, apăsat, pe şoldul ei plinuţ… Strânge!… Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta şi mă aducea înapoi. Sâcâită, dezorganizată, nevastă-mea era vânătă, glumea galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea şi o priveam, îi întâlneam ochii mari şi îndureraţi asupra mea.

  Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deşi dansam prost. Pe urmă m-a luat de mână şi m-a dus într-un salonaş cu divanuri: „Hai, să fim singuri”.

  Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiţi unul lângă altul şi m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc şi hârtie, a scris un afiş: „Intrarea oprită… pereche amoroasă!” Cei care veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, şi plecau, cerându-şi scuze ipocrit. Glumea, fireşte, dar asta n-a împiedicat-o să-şi frământe sânii de coastele mele şi să mă sărute, când i se părea că nu vine nimeni.

  I-am spus că trebuie să fim cuminţi, m-am smucit şi am plecat. Mi-era ruşine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, şi mă gândeam la situaţia delicată în care soţia asta vulgară – cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai precisă – îşi punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu ştie să-şi stăpânească nevasta şi nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să treacă” sau că trupurile „şarmante”, care se doresc şi se întind, sunt deasupra oricărei „ridicole filosofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivităţi. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în acelaşi timp bărbatul serios „care nu ştie să profite” e acuzat, el, de „naivitate”.

  La ele însă naivitatea, prefăcută şi cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, „făcând pe proştii” în faţa unui judecător de instrucţie, declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, ştiutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct.

  Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni. Noua mea amică a venit după mine: „Eşti un caraghios”, şi mi-a fixat o întâlnire în oraş.

  Cealaltă era geloasă şi suferea. Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?

  Acasă, furioasă şi îndurerată, mi-a spus:

  — Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicaţii mie.

  I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decât ea la Odobeşti.

  — Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu el, nu m-am înfundat, cu anunţuri obraznice, într-o cameră cu divanuri.

  E adevărat că până acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă.

  A ţinut să-mi plătească însă, cu vârf şi îndesat, întâia dată când ne-am găsit iar în „bandă” cu el. A stat mereu, aproape în braţele lui. Îmi spuneam că nu e decât o pedeapsă şi că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă iubea. Cu toate astea, fizic… spectacolul mi-era de neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aş fi spus, cum femeia pe care o iubesc e ţinută în braţe de un bărbat, şi i-am spus-o vecinei mele de rândul trecut şi de data asta, care mă urmărea zâmbind.

  — Dar dacă ai iubi o actriţă, care, pe scenă, ar trebui să-şi îmbrăţişeze pătimaş partenerul, să-l sărute lacom pe gură?

  I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:

  — Cred că niciodată n-aş putea iubi