M-am apropiat de divanul din colţ unde se găsea nevastă-mea şi i-am spus că plecăm acasă.

  — A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămânem.

  — Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mâine.

  — Nu… asta nu se poate… nu… mai stăm… se supără oamenii dacă plecăm aşa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poşetă şi-şi pudra obrajii.

  — Cu neputinţă.

  Şi totuşi am mai aşteptat un sfert de oră. Era în mine ca o spaimă viu grăită.

  — Dragă, nu mai pot rămâne nici un minut.

  — Ei nu… trebuie să mai rămânem… vreau să mai stăm puţin, şi-şi desena acum cu roş buzele.

  — Eu plec.

  — Pleci fără mine.

  Am privit-o, acum liniştit, ca un mort.

  — Ela, îţi dai tu seama de ce spui?

  — Te rog… vreau să mai stăm.

  — Nu se poate… sub nici un cuvânt, nu se poate să mai stăm.

  Avea ochi mari, şterşi şi o cută între sprâncene.

  — Ei bine, nu merg.

  — Ela, te întreb încă o dată…?… Gândeşte-te bine ce faci. Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate.

  Gândul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii zilei, acasă, mi se părea o monstruozitate rece.

  Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei sentinţe, şi am plecat. Am aşteptat în stradă zece minute şi n-a venit. Cunoşteam la unul dintre hotelurile mici o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară. I-am spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o să scoată tot de pe ea şi am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor şi lacrimilor iubirii mele.

  Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu ştiu dacă servitoarea i-a spus totul, dar când a înţeles, s-a îngrozit, şi nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a înfuriat apoi şi a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu prea avea de ce să se teamă.

  — În patul meu, o adunătură de pe stradă?

  Şi cealaltă, cu o imensă şi trivială doză de bun-simţ:

  — N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.

  Vedeam, uimit şi cu sufletul gol, unde ajunsesem.

  I-am explicat că dacă face scandal şi se află despre întâmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se râdă ca de o paparudă. A plecat trântind uşa, cu o energie pe care nu i-o bănuiam.

  Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru. Şi parcă am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile, dospind de mânie, nu mi-a fost greu să îndur absenţa nevesti-mi. Pe urmă însă, am început o serie de ipoteze, în toate sensurile, ca să văd ce gândeşte şi ce simte acum. Cum ştiam că iubeşte pe altul, nu-mi închipuiam că îndură prea greu purtarea mea şi-mi recunoşteam dreptul, şi mă felicitam chiar, pentru ideea bună de a-mi crea ultimul cuvânt. Mă întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne vom revedea, vreau să spun, în continuarea liniei trecute, aşa cum, când te deştepţi după un vis atroce, reiei viaţa ta întreruptă seara. Şi simţeam că nu, adică nu mai aveam reprezentarea unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot închipui azi în ce fel aş putea deveni preşedinte de republică în America Centrală.

  După o săptămână am simţit neapărat nevoia s-o văd, dar mi-am refuzat cu încăpăţânare orice prilej. Am căutat însă pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gândeşte, ce face, dacă întâmplările acestea de răsturnare şi eveniment egal cu mişcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanţă. Nu mi-a fost cu putinţă să aflu ceva. Fiindcă pe stradă n-o întâlneam ca să-i cunosc noul surâs, am început să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă din stradă, cu examinări uşoare a tuturor femeilor la început, cu reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi înşelat din cauza pălăriilor mari şi cu o tristeţe de moarte, cu impresia că totul e gol, când trebuia să constat că ea nu e acolo. Aş fi vrut să văd capul acela mic de statuie greacă, blond, cu ochii albaştri, cum e acum în formă nouă, să văd dacă mă priveşte cu ură, cu indiferenţă. Printr-o fatalitate de neînţeles n-am întâlnit-o nicăieri. Am reluat legăturile cu toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca să-mi dea ştiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totuşi, de teamă că „nu se ştie cum se întorc lucrurile”, nu-mi spuneau o vorbă, evitau orice discuţie, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, căci altfel n-aş fi avut nici o şansă să le am, mi-erau totuşi, firesc parcă, refuzate. Am căutat să ştie că petrec, că mă simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca nişte scrisori încredinţate unei poşte lamentabile. Nu ştiam nici dacă le-a primit şi mai puţin puteam şti ceea ce gândeşte aceea care le-a primit.

  Să mă duc acasă la mătuşa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-aş fi iertat niciodată slăbiciunea asta şi nici n-ar fi fost posibil, atât eram de definitiv în gândul meu. Am început să caut invitaţii în casele în care ştiam că ar putea să meargă, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea, comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului organism, înăuntru. N-am mai putut mânca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un pietroi în stomac şi un nod în gât. Slăbisem şi-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram