alb ca un om fără globule roşii. Am sporit petrecerile, ca să afle, să creadă că sunt slab din cauza orgiilor. În a patra săptămână, un prieten doctor şi un profesor consultant au fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Şi n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pământ.

  Am întâlnit-o totuşi, în penultima zi de curse. Era zăpuşeală, lume multă, şi un suflu de oboseală năduşită lâncezea în atmosfera prăfuroasă şi încinsă. Am văzut-o înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbântat brusc, am căutat numaidecât una dintre acele nenumărate femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerând bărbaţilor să le ia bilete pe cai, fireşte fără să dea bani, şi am trecut vesel, radios şi absent, pe lângă nevastă-mea. Era rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Când am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca şi când era frântă de mijloc, privindu-ne cu ochi îndureraţi. Îndura parcă o suferinţă peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascundă, căci totul îi era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai văzut-o acolo nemişcată, tristă, până aproape de sfârşit. Şi pentru întâia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atât de lipsit de inimă… Şi eu, care m-aş fi dus s-o îmbrăţişez, s-o întreb cu o nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a răspuns doar privindu-mă în ochi, fără un surâs, fără nici o mişcare a muşchilor feţei, ca o căprioară blondă, înjunghiată.

  Peste câteva zile am întâlnit-o în faţa chioşcului de ziare de la Independenţa. Ceruse o revistă de mode şi tocmai o plătea, când a dat cu ochii de mine şi a înţeles că o aşteptam, oprit mai sus, la câţiva paşi. A avut o clipă de plăcere, nu de bucurie. Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea: „A, domnule, în sfârşit!” Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu lunecuşuri de ironie voit banală şi superficială, ca să pară tandră şi indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urâtă, departe de mine.” „A… da… am avut eu azi-dimineaţă o presimţire bună”. „Ţi-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din pricina soarelui.” „După cât ştiu, nu. Se vede că e tot soarele”. „A reapărut şi el numai din cauza dumitale.” „Ce vrei, când întâlnim încăpăţânaţi care vor să reziste, căutăm şi noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să ştie: „Ai mai sedus pe cineva?” şi îi tremura vocea de parcă era o actriţă la întâiul pas pe scenă… „Vreau să iau o trăsură”. Era ora 12 şi jumătate poate. Mătuşa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universităţii, la staţia de trăsuri, am fost bucuros că nu era niciuna. Mi-a spus că are de gând să se înscrie din nou pentru licenţă la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei săptămâni. Prin faţa Ministerului de Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă era mai puţin vie?” „Vai, mi-ai uitat rochiile?” Şi sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări, şi iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, despărţirea era inevitabilă. Era staţie mare de trăsuri şi automobile. S-a oprit pe trotuar… şi în mine totul s-a oprit… dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a strigat prea încet alta şi pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei… dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de paşi ne-am întors, şi pe urmă iar, până la ceasul trei şi ceva. Poate că niciunul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie. Eram aşa de grăbiţi şi ne vedeam în treacăt numai.

  — Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, şi era profund adevărat, dar o spuneam cu un surâs, ca să pară abia ceva mai mult decât o glumă indiferentă… sărut mâinile.

  — Vai! o să mă ocărască mătuşă-mea. Dar puţin îmi pasă. Îşi trecea limba peste buzele arse parcă, şi surâdea cu ochii albaştri, plini de suflet ca de rouă.

  Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, chinuit de foame, adâncindu-mă ca în cauciuc în asfaltul încins, privind caii obosiţi ai trăsurilor, storurile trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristeţe uşoară şi plăcută. Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.

  Eram ca într-o zi imensă şi întâmplările acestea mici, amănunţite până în fracţii de impresie, erau printre cele mai importante în viaţa mea. Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea şi ierarhia conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu-l ştiu.

  Ne-am împăcat peste o lună, când a venit cu braţele pline de crini târzii, ca o amantă, şi am fost împreună toată luna august la Constanţa. Locuinţă tihnită, plimbări seara pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piaţa Ovidiu,