înţesată de lume, şi uneori, în glumă, joc la bulă, când pierdeam regulat. Bineînţeles, în dimineaţa însorită eram şi noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale şi haine albe uşoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era încă extrem de frumoasă, mai ales când tot corpul i se făcuse ca grâul copt. Aproape înaltă, cu talia subţire şi şoldurile vânjoase, cu sânii răzbind ghiciţi ca merele prin maioul negru (strâns pe ea cum e un şarpe în pielea lui), aduna toate privirile. Puţin prea înalt pentru subţirimea braţelor şi coapselor, făceam totuşi, cred, o pereche potrivită cu ea. Când, legată la cap cu un tulpan albăstrui, cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor şi-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerină, uşoară de tot, poroasă şi albastră, tare ca vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalţ, cu faţa aurie.

  În septembrie, întorşi în Bucureşti, am avut o ceartă din cauza copilului aşteptat. N-a vrut să-l aibă şi a trebuit să stea în sanatoriu vreo două săptămâni. S-a făcut bine abia pe la Sfântul Dumitru.

  A fost un timp destul de liniştit şi am putut să fac vreo două drumuri la o pădure, care făcea parte din moştenire, pe lângă Curtea-de-Argeş. Era un sfârşit de toamnă de o frumuseţe largă şi potolită, şi priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea felurime de colorit care arată creşterile. Dacă vara e greu de osebit toate apele şi asemuirile de verde, acum gama veştejitului cuprinde toate culorile tari. Câtă vreme unii copaci sunt încă verzi, alţii au frunzele, pe negrul crăcilor, galbene ca nişte caise străvezii. Unele frunzişuri sunt roşii sângerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, şi departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare şi potolită în căldură, îi dă o linişte melancolică.

  Nu pot sta liniştit pentru că în compartimentul de alături (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de râs, comentarii, aprobări călduroase. Sâcâit, renunţ să mai privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, şi trec şi eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, cu gâtul în piele moale şi roşie, ca al curcanului, cu ochii vii şi mustaţa mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul ţării româneşti, când afacerile şi plăcerile lăsau timp liber.

  E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătând aerul cu amândouă mâinile. Esenţialul, dealtfel, în replicile lui tumultuoase, sunt interjecţiile.

  — Ee! ee…! Păi vezi! Când spun eu? şi se scoală iar de pe fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?… cum o să reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? şi arată Orşova, iar aici alta? şi arată la Sibiu, aici încă una? acum la Braşov.

  Dar cineva obiectează:

  — Bine, domnule Predescu… tocmai acum când nemţii au terminat cu ruşii, de au ajuns în inima Rusiei?

  — Păi tocmai d-aia – răspunse domnul Predescu deznădăjduit şi scrijelat – tocmai d-aia… Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu încep aşa – şi începu să urce pe harta care indica staţiile, deasupra canapelei – şi hai-hai, şi hai-hai… A?… merge? şi-aşa mereu… şi-aşa mereu (în timpul acesta legănând urca şi ocolea cu mâinile pe hartă, de la Arad spre Cluj, păscând parcă din urmă)… Ei, aşa-i că i-am luat ca din oală?

  — Domnule Predescu, dar Mackensen ăla şi Hindenburg pretind că ei o să câştige războiul, adaose unul, nu pentru că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, şi aşa, ca să-l întărâte pe domnul Predescu.

  — Daa? şi îşi potriveşte ţigara răsucită, în ţigaretul de trestie… O să câştige asta – iar aici face un gest foarte explicit, vârând degetul mare, printre arătător şi mijlociu – auzi? O să câştige asta. Eu fac „pari”, domnule, că Hindenburg ăla al dumitale – şi-şi lăţeşte buzele – daa, să vie el la mine… fac „pari” cu el… că mănâncă bătaie… pe oricât… Hei? se pune el cu mine?… Domnule, portar de hotel o să-l facem după război. Ceilalţi aveau aerul că se miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi şi cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpâni privindu-l şi privindu-se parcă:

  — Domnule, românii e deştepţi… Ţi-o spun eu…

  — Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu cred ce susţin unii, că nu suntem pregătiţi…

  — Ce pregătire, domnule? – şi ridică ochii disperat în tavan – ce pregătire…? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregăteşti?

  — N-avem tunuri… cine ştie?

  Domnul Predescu râde acum indulgent şi cu pielea de curcan a gâtului gâlgâind:

  — N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, şi-ţi dă franţuzul câte tunuri vrei: vrei o mie? îţi dă o mie… vrei zece mii, îţi dă zece mii. Şi ridică braţele, apoi le lăsă să cadă, uimit şi dezgustat. Dar de asta e vorba acum…? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? şi întorcându-se surâzător spre ceilalţi, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise şi şeful de tren, mustaţa ciupită): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamţul şi franţuzul ăla, că sunt crescuţi în puf – şi, brusc furibund: Dumneata ştii cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înţelegi dumneata?… Că o vâră până în prăsele… şi dacă se rupe, dă cu patul armei… uite-aşa… uite-aşa – şi lovea îndârjit şi imaginar, înspre toate colţurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încântaţi.

  — Zi, baioneta şi patul armei, domnule Predescu?

  — Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor… Asta-i arma românului… Aş vrea să văd eu pe neamţul ăla care să stea la baionetă… şi se întoarce triumfător şi dârz în dreapta şi în stânga. Domnule, când or intra ai