Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici cârciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe şeful de tren.

  — Nu-l cunoşti pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu şi avea dreptate, căci pe liniile astea secundare călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienţii aceleiaşi cafenele. Domnul Predescu e de la Piteşti, avocat… a fost şi deputat o dată… merge la Curtea-de-Argeş că are o chestie acolo; şi resemnat de admiraţie: Deştept om, domnule. Eu îl ştiu de pe linie. Când ţi-o explica el ceva… Nu zic, mai e şi domnul Adamici… dar parcă tot domnul Predescu e mai deştept.

  M-am plictisit şi m-am întors la locul meu, ca să privesc mai departe întinderile de porumbişte uscată, satele pe sub dealuri şi surâsul melancolic al cerului înalt de toamnă în asfinţit.

  Dealtfel, şi la Cameră chiar, după câte reieşea din ziare, discuţiile nu depăşeau mult adâncimea celor din tren. Se anunţase o mare şedinţă de răfuială, între cei care cereau „intrarea în acţiune” şi partizanii „neutralităţii espectative”. Am avut prilejul să asist la una dintre şedinţele importante, când tribunele erau încă de cu vreme înţesate de public, căci se ştia că guvernul va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, când nemţii sunt dincolo de Varşovia şi aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanţii curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinşi?

  Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor şi al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la început numai pe jumătate plină. Unii deputaţi îşi citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alţii făceau cerc, discutând în faţa vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniştri care scriau absorbiţi. Din când în când, câte un deputat venea în dreptul celui care scria şi îi şoptea ceva, sau îi da vreo hârtie pentru aprobat.

  Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Preşedintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan şi un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anişoara a descoperit cea dintâi, cu un fel de bucurie, că poate stabili o legătură între ea şi această incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, aşezat pe băncile opoziţiei (aşa, din cochetărie politică), obosit şi preocupat.

  Interpretarea deputatului „nemţofil”, făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală şi intenţie de reacţiune mediocră, a provocat numai surâsuri ironice. Profundă impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunţată rar, cu vocea înfiorată, fraza: „Şi veţi lăsa acest popor erou, care e poporul sârb, să fie zdrobit, fără să faceţi să cadă în balanţă paloşul românesc, hotărâtor, în această mare, în această neasemănată clipă istorică?” a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputaţi, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidenţială în care ne găseam noi.

  Celălalt deputat intervenţionist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că ştie că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Şi el e impresionant:

  — N-avem artilerie, domnilor… Ce-aţi făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?

  Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului prin faţa primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, când a ridicat mâna, oratorul s-a oprit şi privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:

  — Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipseşte artileria grea e puţin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanaţi, domnul Cotârcea, ca să reducem toate tunurile nemţeşti la tăcere. Şi la vorbele astea, arătă cu degetul înspre capătul rândului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mâinile atât de scurte că abia îi ajungeau pe pântece.

  A fost o ilaritate imensă. A râs şi banca ministerială, a râs şi oratorul însuşi. Tribunele înţesate – în cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaţilor unii se sufocau, atârnaţi chiar de stâlpi – au răsunat şi ele de hohote.

  Nae Gheorghidiu, simpatizat şi de opoziţie pentru spiritul lui şi pentru „lărgimea de vederi” care îl caracteriza, pentru aerul lui „frondeur”, revoltat parcă, deşi militant liberal, era foarte apreciat pentru „destinderile” pe care le provoca între guvern şi opoziţie. Azi, de pildă, partida era ca şi câştigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă.

  De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanţi ai guvernului.

  S-a sculat grav şi cu ochii puţin contractaţi, de pe banca ministerială şi s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezişă, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustaţă de fante îmbătrânit. Acum, după un timp, îşi plimbă ochii, privind şi inspectând parcă incinta. Ţine mâna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet dar sigur de ceea ce spune:

  — Mi-ar fi foarte uşor, domnilor, dacă aş alerga după succese facile, să relev inconsecvenţa acestei opoziţii, care pe de o parte ne reproşează că nu intrăm în acţiune, iar pe de alta se plânge că armata nu e pregătită. Dar ţin să răspund fiecăruia dintre onoraţii oratori care m-au precedat, în parte.

  Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:

  — Domnilor, daţi-mi