voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul ţării? Aţi monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeţi dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? şi arăta acum, emoţionat şi solemn, banca ministerială şi băncile majorităţii. Credeţi dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopţi de insomnie?… (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremuraţi la gândul că ceasul sfânt al realizării naţionale ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? şi fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mâna dreaptă ridicată, cu pumnul strâns, iar cu arătătorul întins, cu mâna indicatoare de pe afişe, e urmată de aclamaţii şi aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămâna trecută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toţi i-ar trimite să lupte pentru ţară. Ei bine, domnilor – şi ridică tonul – eu declar că dacă aş avea douăzeci şi patru de copii, n-aş ţine nici pe cel mai mic lângă sânul mamei lui acasă… pe toţi i-aş trimite în foc, în prima linie.

  Şi trecând mai târziu la cel de al doilea orator al opoziţiei, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.

  — Domnilor, aţi discutat şi despre pregătirea militară a ţării (şi scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greşeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuţie, şi mai ales în discuţie publică, pregătirea armatei româneşti (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atât pot să vă spun: că suntem gata. Şi aci rămâne îndelung nemişcat… (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă şi tribunele.) A continuat pe acest ton câtva timp, pe urmă iar: Lăsând la o parte gluma, atât de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, şi (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant şi intens, şi scandă fraza cu mâna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvâcnind arătătorul intens, în afară) lăsând deoparte această acţiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oştenilor noştri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde această preţuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, când e ştiut că marile victorii se câştigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere şi fără cartuşe (aplauze furtunoase). Şi eu vă spun că armata noastră vrea să învingă şi va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebaţi pe aceşti conducători ai oştirii, în care nu aveţi totuşi încredere (şi aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca şi când comandanţii ar fi cam în lături şi la spatele lui) şi ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), şi-mi iau, împreună cu colegii mei, aşa cum v-am spus de atâtea ori, răspunderea celor ce vor veni.

  S-a aşezat jos, parcă fără să observe aclamaţiile delirante.

  Deşi în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens şi s-a vorbit de el zile întregi.

  În maşina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp ce claxonul îşi cerea drum printre vehicule şi pietoni, cele două femei fierbeau de admiraţie.

  Le era, fireşte, mai aproape succesul unchiului. Niciodată n-am avut o prea bună părere despre aşa-zişii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gândirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Căci „spiritul” presupune lipsă de sensibilitate şi un profund dispreţ pentru oameni, cel puţin în clipa aceea. Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decât o formă de lichelism, căci nu „făcea spirite” decât pe socoteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricând, să ţin sub înrâurirea mea sufletul şi convingerile nevestei mele, şi pentru că această protestare retorică nu e suficientă („dragă, orice ai spune, e deştept”), am oprit maşina şi am intrat, invitându-le stăruitor, în librărie. Am cerut un dicţionar medical străin şi, la pagina ştiută, am citit, subliniind cu vocea: „IMBECILITATE (fig. 1100).

  — Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale şi morale. Inteligenţa lui e mărginită, totuşi are calităţi de memorie, de imitaţie şi oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simţul moral îi e atins… Revoltat, nedisciplinat, mincinos şi lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaşti, sau nu se înţeleg decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinşi asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internaţi e infim, în comparaţie cu acela al imbecililor care circulă liberi şi care trăiesc ca vagabonzi, hoţi şi pezevenghi.”

  … Sau „oameni politici” în România, ar fi putut să adauge acest dicţionar. Dacă „vivacitatea de spirit”, memoria şi capacitatea „de imitaţie” sunt calităţile esenţiale ale deşteptăciunii, atunci trebuie să recunoaştem, le-am spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicaţiile clinice ale dicţionarului şi că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deştept, „pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu naţional.

  Dar n-am convins, poate, pe niciuna dintre ele, pe nevastă-mea acum mai puţin decât pe cealaltă.

  — Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anişoara, privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane de metal şi de agende.

  Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anişoara că e de altă părere decât ea: