— Un filosof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, surâzând, bruna mea verişoară, cu oval desăvârşit de Elviră romantică, dar cu simţ practic şi apropiat actualităţii, de nevastă de om de afaceri. Îmi spunea „filosof” căci ştia că asta mi-e dezagreabil şi ea o voia chiar ca insultă.

  — Cum calm? De ce să nu pun patimă?… Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară numai în actul judecăţii, cere adică să nu ai interese contrare şi să iei toate măsurile de precauţie intelectuală. Dar astea sunt de domeniul inteligenţei şi al onestităţii, nu al indiferenţei sufleteşti. Un om poate să fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de „obiectivitate”. Şi, în orice caz, după ce, judecând calm, ai ajuns la o opinie, eşti dator s-o susţii cu hotărâre şi îndârjire, cât mai expresiv. Chiar oamenii de ştiinţă, după ce, pasionaţi şi cu grija adevărului – căci nimic nu se poate face fără pasiune – au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susţin cu tenacitate şi cu dorinţa de a face să triumfe, chiar dacă ar fi ameninţaţi cu rugul sau cu ocna. Entomologul îşi apără gândacii lui cu patimă. Nu se poate susţine stupiditatea că nu există cauze şi adevăruri care să merite să te pasionezi pentru ele, că totul e relativ şi indiferent, în raport cu… eternitatea. Totdeauna indiferenţa asta ideologică şi amabilă, prezentată sub unghiul veşniciei, ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul actualităţii şi cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii aceştia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra.

  — Obiectivitate înseamnă să recunoşti că şi adversarul are dreptate, uneori cel puţin, îmi replică ironic şi suficient, din nou Anişoara, ducând, mioapă, cu graţie, aproape de lornion şi de punctul negru de frumuseţe, din obraz, o agendă dintre cele de dinainte.

  — Altă aberaţie… Raportate la acelaşi punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp. Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunţ eu la opinia mea – şi pentru asta încă îţi trebuie curaj – şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire şi hotărâre. Indiferenţă nu poate fi în nici un caz, căci există o pasiune a adevărului însuşi.

  Au zâmbit şi una şi alta, cu îngăduinţă, şi am înţeles, melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. Anişoara trimisese maşina, şi s-au depărtat amândouă, pe jos, prin mulţimea din care făceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea migdalei, pe care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei tulburător strânsă în ciorapul de mătase, cizmuliţele de antilopă ale modei.

  Se îmbrăcau de o vreme amândouă la fel, ca să-şi sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecţie.

  Am dat apoi examenul, amânat în iunie, de anul III. Cu G. Ne întâlneam destul de rar şi avea o atitudine mai curând rezervată. Nu-şi vorbeau decât foarte puţin. Totuşi, în decembrie, când am plecat pentru două săptămâni la ţară, la Anişoara – pentru vânătoare şi plimbări cu sania – a venit şi el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat nici un semn de nemulţumire. Ciudat a fost că ea s-a supărat pe Anişoara, a scurtat cu o săptămână această vacanţă cu mese copioase şi nici nu şi-au mai vorbit. Şi mai târziu am făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecări în vizită ale nevesti-mi, căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru că acum se văd când doresc, în vreo garsonieră, dar niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit.

  Între oglinzi paralele.

  În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la Azuga, ne-am întâlnit în restaurant şi m-a luat cu el. Când am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre, perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar mutrele zăpăcite şi somnoroase ale servitoarei m-au neliniştit. Era acum o realitate care nu-mi încăpea în simţuri: casa era goală ca un mormânt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia: la teatru… la mătuşa ei… lucruri vagi şi imposibile pentru 1 jumătate cât era când sosisem eu. Nu ştiam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineaţa. Îmi repetam necontenit, ca idiotizat: N-aş fi crezut-o niciodată în stare să facă asta… Am stat o bună bucată de timp, trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Ştiam că acum totul e sfârşit pentru totdeauna, că e sfârşit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aş fi crezut o femeie atât de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, interminabil tunel, simţeam că voi înnebuni.

  Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputinţă să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta