până atunci, şi poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit şi dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.

  Aş fi vrut să fie vis, ca să fie deşteptare posibilă, dar nu era decât încrustată realitate. După ce am fost în stare să mă ridic din fotoliu, am alergat aşa, în necunoscut şi, probabil, pe la casele rudelor ei. La „tanti Lucica” nu era, la surorile mele nu era, şi n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman al meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu, întrebând dacă nevastă-mea, plecată de acasă: „… e la domnia-voastră cumva?”

  Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, speranţa stupidă că e acolo şi că totul, dacă n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebaţi şi impresia că, faţă de cei cu viaţă sigură în casa lor, eşti un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice caz, un accident, o întâmplare neprevăzută nu mi se păreau de presupus.

  Pe urmă, am înţeles că totul e pierdut, că trebuie s-o părăsesc cu totul nopţii şi aventurii ei, întorcându-mă acasă. Aş fi vrut să alerg, să strâng sticlă spartă în pumni, să încerc orice, numai să pot fărâmiţa din noaptea care mă despărţea de zorii zilei. Când eram mic, în ajunul unei călătorii, nu puteam dormi şi mi-era teamă, singur în noapte, că „a doua zi”, în mod excepţional, nu va mai veni. Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur şi simplu, decât cele de până acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în faţa acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi înnebuni până în zori. Aveam impresia că nu mai sunt stăpân pe destinele mele, ca şi când aş fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioşi s-au aprins şi aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile şi neprevăzutul unui câmp. Dacă adunam toată suferinţa din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea şi de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung şi, cu palmele lipite de obraji, aşteptam cu neliniştea şi teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii speriaţi, se chircesc şi aşteaptă… Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care mă murdărea de prisos… când fusesem atât de loial?…

  A venit a doua zi abia, pe la opt dimineaţa. N-aş putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intenţiile de gesturi şi explicaţii, pentru că eram aşa de sfârşit, atât de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operaţii fără anestezie, nu aşteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârşit, pentru ca să închid ochii numai.

  I-am şoptit, făcând, înjumătăţit, o sforţare:

  — N-aş mai vrea să te văd niciodată…

  M-a privit cu o ură ştearsă, de rând.

  — Atunci, mă goneşti?

  — Nu ştiu… Nu mai pot vorbi… Nu mai puteam cere nimic voinţei mele…

  — Aşadar, mă goneşti?

  — Nu pot să-mi dau seama de nimic, şi nu pot alege din mine nimic… Înţelege ce vrei… Spune-mi dacă ai ceva de lămurit…

  A fost din nou un stâlp de ură, toată, înţelegând că lupta e mult mai grea decât o bănuise ea.

  — N-am nimic de lămurit…

  — Nu, n-ai să poţi lămuri nimic. Poţi să mai rămâi puţin dacă doreşti… dar dacă vrei să ştii, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntârziat, şi-ţi voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.

  Iar m-a privit cu alţi ochi, răi, apăruţi de din dosul ochilor ei ştiuţi.

  — Aşadar, mă goneşti?

  Peste vreo câteva zile, i-am scris neted şi convenabil, întrebând-o dacă nu preferă să divorţăm fără formalităţi, fără explicaţii multe, şi a acceptat.

  Am suferit din nou mistuitor. Ziua şi noaptea (literalmente), nu puteam gândi decât la ea. Toate explicaţiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecător de instrucţie maniac, bolnav.

  Să renunţ la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de neînlăturat şi atroce.

  Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de ecuaţii întregi sufleteşti.

  Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care eram obişnuit, iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobeşti, la ţară, şi acum simţeam că acolo am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o plăcere. Era ca un doliu adânc şi dureros. Dacă vedeam o pereche sărutându-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil şi văd, jucându-se în drum, frumoşi copii străini. Piesele de teatru şi filmele cu dragostea, care îndură orice şi până la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată şi stupidă melancolie.

  Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o găseam, plecam numaidecât, cu un cuţit înfipt şi rămas în piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe. Bineînţeles că marile „scene” clasice ieşeau din câmpul sensibilităţii mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. Când sufeream atât din cauza unei priviri, nici nu-mi puteam închipui între mine