şi ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea între noi o discuţie ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu explicaţii, cu stăruinţe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar în zilele acelea, un film în care nevasta îşi umileşte îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul, părăsindu-şi copiii, el o caută în toate părţile, o imploră să vie, se duce după ea într-o staţie de băi mondială, iar când ea e părăsită de amant, îşi dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) şi vine din nou acasă lângă copii. Şi amândoi cred că ceea ce n-a fost cu putinţă pentru trecut va fi cu putinţă pentru viitor, că seriile lor sufleteşti s-au încheiat, când, pentru mine, o singură absenţă, noaptea, de acasă, era cât tot cerul de mare, şi când odată ajunşi şi împăcaţi, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi-aş fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvârlind banii în faţa femeii, ca în Dama cu camelii? Crescând la scara sensibilităţii mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grâu pentru fiecare pătrăţel al tablei de şah.

  „Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna cu faţa tânără şi păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca să vadă ceilalţi de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot spăla pe dinţi, sau că n-au o carte, sau că nu pot face cuiva un serviciu.

  Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care mă primeşte, sub pretexte de aglomeraţie, grăbit ca pe un soi de creditor. Am crezut că am sfârşit cu el pentru toată viaţa. Totuşi, peste vreo două zile, când ne-am întâlnit, a venit la mine, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), absolut sincer. Dezolat chiar.

  — Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ţi-am spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce era pe capul meu?… că trebuia să introduc atâta lume la ministru?

  Înţelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de răspuns şi că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid şi care ştiam că, nici în clipele când aş fi fost dus la eşafod, n-aş fi spus unui prieten – fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai aşa, din cauză că-s prea ocupat – răstit: „Lasă-mă în pace acum!” i-am spus că aş fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut.

  Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase – acum când nu mai puteam mânca aproape deloc – deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, şi oricât aş fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.

  Mă gândeam zi şi noapte, în afară de puţinele ore de somn – când dealtfel de cele mai multe ori visam – neîntrerupt la ea, ca şi când mi se lichefiase creierul şi nu mai era în stare să schimbe „motivul”, ca un pian automat, stricat, cântecul.

  Într-un timp m-am hotărât ca, de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puţin în anumite ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Şi în nădejdea că voi influenţa restul zilei, era important ca aceste două ore hotărâte să înceapă de dimineaţă. Cum mă deşteptam însă din somn, nu aveam îndestulă voinţă, era ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gândul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exerciţiu impus când mă aflam în baie. Căutam să mă gândesc la altceva, iar când imaginea ei se asocia şi încerca să se însăileze restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă, totuşi, nu izbuteam, schimbam numaidecât obiectul gândului. Când, însă, nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu încăpăţânare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va bănui un atât de copleşitor grotesc. Mi-era ruşine, în adâncul intimităţii mele, ca şi când aş fi suferit de o boală ruşinoasă şi penibilă… Uneori, când intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, aşa ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau când, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am înţeles, mai mult ca oricând, legătura dintre moral şi trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanşeze suferinţa fizică, fiindcă tot pieptul îmi era gata, supus, pentru asta. Zăceam aşa, vreme după vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram şi mizeria şi urâciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbaţi care, aproape cu ostentaţie, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit versuri în care poeţii se vaită cu vorbe mari că au fost înşelaţi, şi toţi aproape îşi făceau un orgoliu din această suferinţă din dragoste… Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aş fi avut păduchi, şi orice aluzie la această suferinţă mi se părea o infamie.

  De aceea, întâia mea grijă a fost să se ştie că mă preocupă altă femeie… Am înţeles atunci chinul acesta, pe care pe urmă l-am văzut mult mai răspândit decât s-ar părea, al oamenilor care se simt osândiţi să se arate cu multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia.

  Pentru proces am dat