o scrisoare avocatului, prin care îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întâlnim printr-un prilej direct, dar altfel aş fi vrut oricând s-o întâlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de seară sau la vreun teatru, fără ca eu să ştiu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei şi înţelegătoarei prietene, când o dată a subliniat, cu familiaritate, această paloare a mea) şi mi se părea că am lipsit de la o întâlnire vitală pentru rostul existenţei mele.

  Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci înaintea mea. Am salutat, când am trecut prin dreptul ei, căutând să am un aer cât mai degajat şi am făcut haz exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu atât mai uşor, cu cât prezenţa ei, singură, era un fel de izbândă pentru mine. Eram încă mulţumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenţie. În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă de vreo câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlnească privirea şi exageram încă veselia mea altoită.

  Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i făcea braţele lungi încă mai albe, mai calde, plinuţe, voluptuos încheiate în umeri. Gâtul îi creştea uşor, cu linii suav răsucite din grumazul gol şi alb, spre rădăcina părului, căci muşchii ascunşi urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.

  Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul băncii, sta oarecum în profil faţă de mine. Fiindcă înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu piezişă, nas acvilin, bărbie uşoară) pe un fond de lumină, ca o aureolă, aşa cum provoacă intenţionat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin albeaţa lor palidă, adunau lumina, aşa cum o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în sală, nu pe scenă, aşa ca la spectacolele revuistice. Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieţii. Am plecat de la teatru însănătoşit, pentru câteva zile, cel puţin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine.

  Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat şi, cum ştiam că trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă şi înmuiată recunoştinţă pentru acest fapt, deşi eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai cu femei.

  Altă dată, ne-am întâlnit într-un restaurant de noapte, după ieşirea de la spectacol. Era într-o mare tovărăşie de domni şi doamne serioşi, frumoasă, şi părea destul de veselă.

  Eu privisem mai întâi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru şi să nu fiu deci surprins de prezenţa ei (aşa făceam la orice restaurant şi teatru), ca să nu-i dau pe faţă tulburarea mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Şi să o descopăr, cu indiferenţă abilă şi plicticoasă, abia mai târziu. Eram întovărăşit de o tânără actriţă, renumită mai mult pentru frumuseţea (caligrafică şi mediocră, de altfel) decât pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreaţă, a devenit lividă şi s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-şi mascheze suferinţa, a rămas aproape necontenit cu privirea asupra noastră, examinându-mi mereu, apăsat, tovarăşa de masă. Când o vedeam cât suferă, simţeam că în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni şi ani), aşa, în câteva minute, cum cresc plantele sub privirea magică a fachirilor.

  După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămân la ea, mă plictisea oarecum. Simţeam asta după oboseala anticipată, la gândul că va trebui să mă îmbrac apoi şi să cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineaţa acasă). Mi se părea că o îmbrăţişare a amicei mele nu merită atâta oboseală. Căci, în afară de clipa când azvârleau întâia oară cămaşa de pe ele şi când aveam impresia oricum, oricând, a unei neimaginate minuni pentru simţuri, aceste femei nu mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frământ în braţe manechine de lână.

  Mai ales această actriţă, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o bălăbăneală plată şi vorbea întruna, într-un jargon de culise, probabil:

  — Nu-mi dă mie să joc, că le-aş trânti o creaţie, aşa… Şi la acest „aşa”, făcea cu mâna arcuită un gest, scurt, zvâcnit, cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Niţeasca?… Crede că dacă şi-a luat maşină acum…

  Mă gândeam cu necaz că, întârziind, pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se părea preţioasă. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sânii ca nişte mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac economie de cerneală.

  Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, când nu ţi-e foame, un fel de mâncare care nu-ţi prea place, farfuria e puţin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.

  Pe urmă ne-am trezit totuşi îmbrăţişaţi, aşa ca animalele, dar mă întrebam dacă voi merge până la capăt. Mi-a venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atâta.

  Am înţeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o îmbrăţişare, odată cu trupul frământat, şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Şi cu atât mai aprigă e voluptatea acestei pângăriri, cu cât mai plină de nobleţe e icoana răsturnată. Cauţi, crescând în exasperata, în smintita înşurubare, durerile şi bucuriile trecute, frumuseţea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuieşti devotamente de înger lânced şi gingăşii înduioşătoare, jocuri de