inteligenţă neasemănate şi melancolii zâmbitoare. E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui miracol.

  De aici nevoia atâtor amante şi atâtor amanţi de a striga, în clipele ultime, orori, vorbe deşuchiate, ca nişte măşti smulse, care să facă şi mai aprig simţul, actul profanării. Dar eu, ce să profanez în inteligenţa şi în sensibilitatea de cocotă ortografică a femeii de lângă mine?

  Mă desfac plictisit, şi, ca de obicei, mă las în voia mea interioară.

  Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsă şi vagă, despre anatomia sexuală a personalităţilor de nobleţe şi loialitate celebră. Au fost atâţi obsedaţi de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.

  Într-o zi, la ora prânzului, prin aprilie, m-am întâlnit cu nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli şi, deşi viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în mine, am salutat-o surâzând.

  — Sigur, cumperi atâtea bunătăţi şi pe mine nu mă inviţi?

  Spuneam asta în glumă, fireşte, dar dacă m-ar fi invitat cu adevărat, nu ştiu, zău, ce aş fi făcut. Mi-a întins, cu voie bună, mâna subţire şi moale, pătrunsă de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.

  — Nu… Nu te invit, că nu eşti cuminte…

  I-am răspuns, cu dorinţă evidentă de a nu aprofunda nimic:

  — Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea comanda, celui ce o servea, pâté de foie gras.

  — Asta e pentru domnul…

  Şi râzând prietenos, cu o lumină jucăuşă în ochi, s-a dus la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul cenuşiu.

  Ce departe erau timpurile când, neastâmpărată, avea grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între târguielile de la băcănie. Şi acum, totuşi, intrusiunea glumeaţă a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual şi sprinten, care m-a înveselit.

  N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămâni. Am făcut, întrebându-mă mereu, fel de fel de ipoteze.

  Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten şi cu mine şi cu ea pe vremuri, boem şi ziarist acum, îmi spunea cu nedumerire şi cu oarecare intenţie de acreală:

  — Dragul meu, nevastă-ta e puţin cam ingrată. Am întâlnit azi, la Muntele de Pietate – am eu chestiile mele acolo – pe mătuşa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut în casa acestei mătuşi.

  Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.

  M-am interesat, puţin mai de aproape, şi am aflat că, de două săptămâni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un pachet de cărţi, din librărie, am ales un braţ de flori şi i le-am trimis cu câteva rânduri, fără titlu.

  „Am aflat că eşti bolnavă… Îmi pare nespus de rău (exageram tonul, ca să-l creadă convenţional). Ai aci câteva cărţi, de Anatole France şi Wilde, autorii d-tale favoriţi, ca să-ţi treacă mai uşor timpul. Ţi-aş fi recunoscător dacă, având nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ţi aduce rândurile acestea.

  Cu prietenie şi urări de sănătate, Ş.”

  Am aşteptat răspunsul, ros de zeci şi zeci de superstiţii, cum de altfel îl şi trimisesem: unui anume comisionar bătrân negricios, cu mustaţa mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă răspunsul acasă, căci aveam superstiţia că momentul găsirii unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza şi nici nu-l pot primi din mâna servitoarei, pentru că nu prea mi-o închipuiam spunându-mi: „A venit un comisionar cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuşi plăcută. Îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de aşteptare. Nu a venit decât peste două ore. Am citit plicul, desfăcut cu nervozitate, stând rezemat de bara de alamă a unei vitrine cu pălării şi cravate scăldate-n lumină. Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.

  „Într-adevăr, sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îţi mulţumesc foarte mult, dar florile şi cărţile mi-au făcut o nespusă plăcere. Toţi prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decât oricare altă floare.

  Cu multe mulţumiri, E.”

  Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut la o fereastră deschisă (casa mătuşii e sistem „vagon”, are ferestrele joase în curte) şi pe urmă a venit la geam o cucoană bătrână. Doamna tânără era în pat: a sprijinit hârtia pe o carte ca să-mi scrie. Şi după câtva timp, cu nevoia de a-şi cere iertare:

  — Domnule, mi-a dat bacşiş un napoleon de aur. Am spus că mi-aţi plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase până n-am primit. Vă spun, ca să nu socotiţi că eu primesc bani, lăsând să creadă acolo că nu m-aţi plătit. Mă cunoaşteţi.

  — Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?

  — Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două tablouri, un domn ofiţer şi o doamnă.

  — Mai avea flori… multe în cameră?

  — Flori? Flori… adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca să aibă timp să se gândească.

  Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorinţe pe care mi-o atribuia, aşa de la el.

  — Cum, omule, nu erau flori?

  — Zău dacă am văzut una măcar… dar poate or fi fost…

  — Ah, afurisită femeie, dragul meu.

  M-am gândit, până seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc eu şi să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus că nimic nu mă îndreptăţeşte la asta, că, de altfel, n-am