nici măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar primi o împăcare. Iar când mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a înnegrit sufletul şi am înţeles că e sfârşit până la sfârşit.

  Am trimis peste câteva zile pe una dintre surorile mele, cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu stăruinţă, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie şi indiferenţă, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că aşteaptă să se termine divorţul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo şi pe Anişoara, cu care deci se împăcase.

  S-a făcut bine şi, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind şi când, după zece paşi, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeaşi privire de căprioară blondă, înjunghiată.

  Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu părerile de rău… Suferă atât… poate că… în sfârşit… e atât de greu de fixat vina în dragoste.

  Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunţat la nădejdea că aş mai putea-o găsi şi am rămas în tovărăşia câtorva prieteni, într-un soi de cârciumă cu parc (adică grilaj de şipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, grătar şi lăutari). Evident că s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri şi amănunte din plin au fost date despre felul deosebit al câtorva femei cunoscute de noi toţi de „a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă.

  Într-una din zilele trecute, un funcţionar superior de tot, din minister – cel care povestea dădea nume precise – se trezise chemat la telefon pe la ora şase de către nevastă-sa, care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o neglijează, că e singură acasă şi nu mai poate de dorul lui, că „să-l mai dea naibii de minister”. Directorul nostru general leşina de plăcere şi o certa, cu o sigură de sine afecţiune şi îngâmfare. În realitate, femeia îi telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cât i-a telefonat bărbatului, îşi lăsa trupul pătruns şi frământat de vigurosul ei tovarăş de aventură. Şi când la urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decât sfârşitul firesc al acestei întâmplări, care reedita în formă ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio. La început ascultam cu respiraţia rărită, frământând nodul cravatei, mutând paharul şi furculiţa din loc. Pe urmă n-am mai putut respira şi eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacşiş ispititor unui chelner, să alerge până la hotelul vecin şi să caute, în carte, dacă G. Are telefon. Mă chemase şi nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna istoriile astea cu femei, când se dădeau nume autentice – nu în simplă anecdotă – mă înnebuneau. Se zice că studenţii în medicină, când citesc întâia oară în tratate descrise anumite cazuri, se cred şi ei bolnavi de aceste maladii. Aşa cum mulţi dintre ei care aud pe altcineva dând lămuriri despre boala de care suferă simt şi ei dureri, sau se sperie mulţi dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Când se povesteau întâmplări despre bărbaţii înşelaţi, aveam impresia că şi mie mi s-a întâmplat la fel. N-am fost liniştit nici când chelnerul mi-a spus că G. Nu are telefon şi nici nu m-am gândit decât cu oroare şi dezgust la nevastă-mea şi la toate femeile întreaga săptămână care a urmat.

  Pe urmă, am început să uit îndestul.

  În ziua de Sfântul Constantin şi Elena, era la curse, tot cu Anişoara şi bărbatu-său.

  După luni de zile, am vorbit amândoi mai îndelung, plimbându-ne prin faţa femeilor în rochii văratice, sprintene şi luminoase ca nişte afişe colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foişorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte, elegante şi albe ca o lebădă, până la capătul pajiştii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie şi comentarii despre lumea de la curse.

  Într-o vreme, tonul a devenit mai precis.

  — Mi se pare că ai pierdut la primele curse?

  — Da… se vede că din cauză că mă iubeşti dumneata.

  — Sunt tentată, atunci, să joc şi eu.

  — Vrei să ştii cu adevărat dacă te iubeşte? Şi îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănându-se, căţărată pe o ramură prea subţire. Căci mă gândeam şi la mine şi la amantul ei – şi nu ştiam cum i se angrenează gândurile.

  — Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună decât adevărul, şi surâdea, răsfrânt în ea.

  Mă gândeam ce bine i se potriveşte, cât de a ei e această gândire.

  Câtă lipsă de sensibilitate şi ce acomodare grosolană îţi trebuie ca să accepţi o minciună! Şi de ce? Ce voluptate poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care şi restul se valorifică? Această mulţumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decât poftele mediocre, m-a făcut să încerc o undă de superioritate… Şi totuşi:

  — Dar cu certitudinea din dumneata însăţi, cum te împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit surâzând şi s-a ferit ca şi când aş fi privit în cărţile ei, la joc.

  — Nu ştii niciodată… nu ştim niciodată nimic.

  A venit voinică, frumoasă şi cu tot părul alb, tânără încă, prietenoasa mea protectoare.

  — Am să-ţi mărturisesc o slăbiciune.

  — În sfârşit…

  — A, nu e ceea