ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să câştig bani. Fie şi la curse… dar nu-mi place să mă înghesui acolo, strivită în mulţimea de la ghişeu. Înghesuiala, pentru o femeie tânără, mai merge, dar o babă ca mine ar face „gen operetă”. Eşti drăguţ să-mi iei nişte bilete? şi îmi întinse numaidecât câteva hârtii, ca să nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ţi-o păzesc eu în timpul acesta.

  — Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită de cum am păzit-o eu singur.

  Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele pentru doamna argintie pe alţi cai decât mi-a cerut, hotărât, dacă vor câştiga caii ceruţi de ea, să-i plătesc de la mine, puţin dealtfel, căci erau favoriţi.

  Pe aleea de lângă paddoc, femeile, stând pe bănci şi arătându-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau întovărăşite, care parcă defilau într-o grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriţă, foarte inteligentă, fermecător dezmăţată şi bună camaradă, căuta să ia notă de starea cailor, plimbaţi în acest ţarc cu nume englezesc, înainte de a li se pune şeile.

  — Observi – mă întrebă zâmbind (îi spun de multe ori, în glumă, că e o reclamă de pastă de dinţi, căci mereu râde şi arată două şiruri mici de dinţi desăvârşiţi) – câtă nobleţe au caii aceştia?… Câtă eleganţă neafişată?

  Observaţia ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mârţoage slabe. Li se văd prea mult coastele şi scheletul, merg obişnuit cu capul în jos, iar când nu sunt întărâtaţi, par nişte indivizi foarte cumsecade.

  — Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pământul – şi-mi arată un cal slab, dar cu muşchii atât de tari şi de lămuriţi că păreau şi ei oase – n-a fost bătut niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decât stăpânul lui (era un fost postăvar îmbogăţit din samsarlâcuri) care, dealtminteri, îl şi speculează fără milă. Da… n-a fost bătut niciodată. Câţi, între el şi gloabele arătoase, care trag cu mofturi şi figuri la trăsuri, ar şti să aleagă?

  Şi râdea mereu, arătând cele două rânduri de dinţi regulaţi şi albi, ca lucraţi de mână.

  — Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la Capşa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întâia dată, şi visa de mult să vie, dar era pur şi simplu intimidată de eleganţa chelnerilor în frac, deşi erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societăţii româneşti, plus faimosul grup de băieţi care conduc toate cotilioanele Bucureştilor. Căci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganţă, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganţă.

  — Dacă vrei să-ţi completez justa dumitale observaţie, dă-mi voie să constat şi eu că arhivarii singuri mai poartă mustăţi războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decât ofiţerii de stat-major, că singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevăraţii savanţi nu sunt decât nişte simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualităţii… Pentru că toţi cei pe care i-am enumerat noi amândoi, obsedaţi de o idee, se mulţumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursângelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea mustăţi, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenţii majori şi, cum ţi-am spus, tot aşa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de ştiinţă. E şi adevărat însă că ei toţi ştiu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.

  — Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să ştii că ai dreptate. Dar apropo – ea spune apropo tocmai pentru că simt că nu e nici o legătură şi încearcă nevoia să creeze una, fie absurdă – te-am văzut adineauri cum făceai suferinţă cu fosta dumitale nevastă.

  Mi-a încremenit un zâmbet pe buze.

  E un barbarism monstruos care ar scoate din mormânt pe toţi luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din franţuzeşte, mai întâi într-o locuţiune rămasă culiselor cu exclusivitate: „a face foame”. Când actriţa, tânără şi frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tânăr şi frumos şi el, care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuinţă: „Eşti nebun? vrei să facem foame amândoi?” Acum, derivat, ea mi-l aplică mie, cu un teribil simţ al grotescului. M-am crispat ca o meduză, dar râdea atât de frumos, cu toţi dinţii, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o întrebare:

  — E atât de grotesc să suferi din dragoste?

  — Nu…

  — Vorbeşti sincer?

  — Te asigur! şi râdea mereu.

  Mi-am adus aminte că are un băieţaş de vreo cinci ani, pe care-l iubeşte ca o nebună, fără să ştie sigur nici măcar cine i-a fost tată, aşa încât uneori glumeşte: „În modul acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decât pe mine”.

  — Ascultă, ai vrea ca, atunci când va fi bărbat, băiatul dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte preocupări exclusive?

  Mi-a răspuns neted, fără ezitare:

  — Nu…

  — Ai vrea să fie iubit?

  — Oh… da…

  — Şi să iubească?

  — Mai ales…

  — Să iubească, chiar de nu va fi iubit?

  — Da… da… neapărat.

  — Bagă de seamă, dumneata, care eşti femeie, care ai fost şi eşti iubită, care ai înşelat poate…

  — Nu „poate”… sigur.

  — Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale să iubească femeile, chiar dacă ar fi să fie înşelat? Ai vrea să sufere