din dragoste? Şi, cu toată dorinţa de amărăciune din mine, jucând ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate măsurile unei mărturisiri… sincere: Bagă de seamă…!

  A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă.

  — Ţi-o spun din toată inima că aş vrea ca fiul meu să fie iubit de femei, şi cred că va fi, dar îţi jur că aş vrea să le iubească oricum, chiar cu riscul de a fi înşelat de ele. Şi acum spune-mi pe ce cal să joc…

  I-am zâmbit cu o neroadă recunoştinţă, i-am spus că eu joc anapoda, i-am dorit câştig şi am plecat să dau biletele cumpărate.

  Caii pe care dorise să joace „venerabila prietenă” au rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci aveam nevoie de succese în faţa nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A ieşit un cal aproape nejucat.

  — Vai, am aşteptat anume să îmbătrânesc, ca să pot juca la curse… Şi tot pierd… Acum când nu mai pot spera nimic.

  — Sunt dezolat, şi nu ştiu ce sfat să vă dau… Cred, în orice caz însă că superstiţia e neîntemeiată… Căci bănuiesc că aţi câştigat… Ia vedeţi biletele din poşetă.

  — Calul numărul şapte? Ei nu?! De ce vă miraţi? Acum priviţi în faţa tribunei tăbliţa indicatoare pe foişorul de la sosire… Şapte? Nu?

  Râde, gâdilată, uimită, râde şi nevastă-mea, atrasă în jocul acesta al întâmplării, femeie, cu tot ce e în ea femeie, justificând dorinţa mea de a avea un succes. Se revarsă şi trece de noi lumea tribunei şi a grilajului, aspirată spre paddoc şi aleea umbrită.

  — Trei bilete pe numărul şapte? Dar mi se pare că nimeni n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Câştig o avere. Tânărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea dumitale e preţioasă femeilor… cu dumneata, chiar când pierd, câştigă.

  — Chiar când câştigă… pierd, o corectează nevastă-mea, îngreuind cu înţeles cuvintele, ca să i se ierte calamburul şi ca să-i dea o anumită adâncime.

  Pe lângă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva de făcut decât să ne examineze. Şi făceau asta cu o lipsă de discreţie uimitoare. Bărbaţi şi femei ne măsurau, ca pe nişte manechine care poartă confecţiunile unor case de mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele, dar nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decât când noi eram obiectul lui. Tot aşa, de pildă, nevastă-mea, uneori, şi astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu şi cu o strălucire pasionată, îmi dădea impresia că numai pentru mine are această privire (când sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi şi în obraji). Bănuiam totuşi că priveşte la fel şi pe unii bărbaţi străini, dar văzută din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă găsesc şi eu pe direcţia privirii ei, ca să pot judeca. Dar, bineînţeles, asta era imposibil şi a trebuit să adaug încă un fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.

  Acum toată lumea se revărsa spre paddoc şi aleea de castani de lângă el, desprinzându-se de grilajul alb, coborând din tribuna albă, pe scările înguste, aspiraţi toţi uşor, parcă de o pompă nevăzută.

  Eram mulţumit de această după-amiază şi-mi era teamă să prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer care a bătut câteva puncte şi se codeşte să meargă mai departe, de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de momentul despărţirii, pe care nu-l puteam închipui, căci mi-era greu s-o văd pe ea plecând, lăsându-mă în loc. Aş fi avut reprezentarea fizică a părăsirii şi aş fi suferit ca întâia oară. Mi-am adunat rezervele de voinţă şi i-am luat prin surprindere mâna, spunându-i destul de gângăvit şi scurt:

  — Sărut mâinile.

  Zâmbind mirată, cu ochii mari albaştri, sculpta nervoasă grilajul alb cu umbreluţa.

  — Pleci?

  — Nu mai stau şi la ultima cursă.

  — Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?” şi surâdea, şoptind această aluzie la marşul cântat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpaţilor.

  — Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă „am recucerit tot ce-am avut de recucerit”.

  — Ah?

  —… şi atunci ţi-aş fi răspuns că…

  — Mă priveşte lung.

  —… nu. Spune, ce pot să răspund?

  — Nu se ştie – şi surâde mai nervos, mai viu, mai ironic – nu se ştie niciodată.

  Doamna argintie venea cu braţele pline de bancnote, pe care le ţinea la piept, ca pe nişte flori, stârnind surâsuri de prietenie şi de admiraţie în urma ei.

  — Scumpă doamnă, n-am ce-ţi face, dar soţul dumitale, după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile… Sunt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari, cu pleoapele frumos îndoliate, surâdeau fără să creadă.

  Am privit-o precis.

  — Pe cuvântul meu, doamnă, că da…

  A fixat-o cald pe nevastă-mea:

  — Care din noi două să considerăm asta drept o impertinenţă? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul… de-am ajuns la asemenea întrebare… Domnul ăsta tulbură situaţiile cele mai limpezi şi zăpăceşte pe toată lumea.

  Treceau pe lângă noi, plimbându-se prin faţa meselor de la bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în rochii deschise ca pastelurile, cu braţele goale, şi domni în jachetă, cu pălăria tare şi binoclu atârnat de gât, această alee cu pietriş constituind între cântar, restaurant şi intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al înaltei mondenităţi, câtă vreme marea mulţime se înghesuia la paddoc, la ghişeuri şi pe aleea castanilor. Am stăruit să plec.

  Afară, în faţa porţii, tot câmpul viran, care slujea drept piaţă, era plin de trăsuri şi automobile. Altele începuseră clasicul circuit dintre rondul al doilea şi casa doctor Minovici, în lumina vie, oblică şi fără putere a asfinţitului. N-am găsit trăsură şi am pornit-o pe jos. Venea dinspre oraş, în trapul maiestuos al