unor armăsari negri şi mari, o trăsură nouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile groase cât cele de automobil, cu pernele reliefate ca nişte romburi bleumarin, fixate aşa ca să se poată rezema clienţii de ele, lăsând picioarele să fie mângâiate de blana roşie, aşternută jos. Integrându-se arcuirilor largi de lac şi stofă, o femeie tânără şi palidă, a cărei linie incomparabil elegantă relua parcă motivul unduit al aripilor trăsurii, părea o „Damă cu camelii” visătoare şi istovită, absentă cu totul la celelalte şiruri de automobile şi trăsuri, din care zeci de ochi căutau s-o privească măcar în fugă. Era numai o banală şi lacomă cocotă, fostă servitoare, care nu cunoştea Dama cu camelii nici măcar din traducerea apărută în „Biblioteca pentru toţi”, dar care, cu uşurinţa levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasă, neasemănat machiată, imita la perfecţie modelele ajunse aci din a treia, a patra mână (când sensul şi conţinutul se evaporează şi când imitatorul nu mai ştie măcar pe cine imită).

  Cu cât mă apropiam de oraş, aleile umbroase erau tot mai pline de lume, până am ajuns în centrul furnicarului popular şi festiv de la „Bufet”.

  Săptămânile următoare m-am simţit din ce în ce mai mult convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă făceau să suport nesfârşit mai uşor ruptura şi eram foarte mulţumit de bunul gând pe care-l avusesem, provocându-le. Depărtarea nu mai era o dramă unică şi distrugătoare de organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un sistem de acomodări.

  Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat, dar aveam norocul că o puteam izola de orice condiţii logice şi, indiferent dacă aveam noi motive de nemulţumire ca fapte şi gânduri, eu tot îi simţeam binefacerea. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.

  Dar după aceea, ca şi când s-ar fi strâns tot dorul de ea în mine, ca răul tot dintr-un abces, simţeam neapărat nevoia s-o văd. Încercam, e adevărat, noi rezistenţe, izbuteam pentru câtăva vreme, dar căderea era mai puternică. Rezistam totuşi, până în clipa când conveneam că trebuia s-o văd. Odată convenit acest lucru, ca şi când un zăvor s-ar fi tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întârzia cât de puţin, dar eram cuprins de un adevărat iureş accelerat de nebunie, când nu mai puteam judeca nimic şi când, orice s-ar fi întâmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam anume într-o singură seară în restaurante, prin teatre, la prietene şi, de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o în ambele rânduri când am căutat-o la mătuşa ei, printr-un noroc la care nu mă aşteptam, singură acasă, putând deci să mă primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese şi indiferente, căci altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Aveam totuşi, limpede, impresia unei probabilităţi de vindecare în viitor, fireşte fără să pot preciza cât de îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai mulţi.

  Într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un soi de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul al doilea. Niciodată nu ajunsesem la o atât de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, şi câteva zile am avut impresia că am găsit o explicaţie menită să revoluţioneze filosofia. Era în mine un luminiş egal, o claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe care-l dă morfina.

  Ajunsesem la concluzia că era o greşeală aceea pe care o făcea Kant, deducând caracterul de universalitate şi necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum metafizic. Dimpotrivă, rămâneam în lumea experienţei şi găseam mai mult decât suficientă explicaţie a universalităţii şi necesităţii matematicilor în originea lor de ordin convenţional. O bună parte din filosofia kantiană mi se părea prăbuşită prin această descoperire.

  Atunci am înţeles, am simţit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi timp. Gândeam neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul şi de la o descoperire la alta nouă.

  De ce linia dreaptă e oricând şi oriunde drumul cel mai scurt între două puncte? Pentru că aşa am convenit să-l numim şi, dacă nu ar fi aşa, nu l-am numi aşa. Universalitatea şi necesitatea sunt ale limbajului.

  Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenţia răsfrântă înăuntru. Nu ştiam nici pe ce străzi merg, nu auzeam nimic în jurul meu şi câteodată, traversând, dam buzna peste automobile. Tot ce era rază de lumină era absorbit în interior. Lumea automată şi lumea conştiinţei deveneau independente una de alta şi îşi continuau seriile diferit. Mi s-au întâmplat şi necazuri penibile, alteori numai ridicule. Căci puteam numai să încep seria automată, nu s-o şi controlez mai departe. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioşc să iau ziarul, dar nu mai luam restul şi uneori nici ziarul. Nu ţineam minte nimic din ceea ce făceam. Era să am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn şi o doamnă, fostă prietenă din copilărie. Am început, pe jumătate prezent, să-i sărut mâna ei şi pe urmă, continuând, i-am sărutat-o şi domnului. A devenit palid, şi-a tras mâna brusc şi m-a dezmeticit şi pe mine. Abia mai târziu lucrurile s-au lămurit. Era convins că nevastă-sa fusese dragostea mea şi că revederea asta târzie m-a emoţionat atât de mult, că m-am zăpăcit de tot. Când adevărul era că eu de abia luam notă, cu mijloacele de cunoaştere periferică, de această întâlnire.

  Mai avusesem cândva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adâncă şi intensă interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fără noimă: cum aş cheltui un miliard, sau cum aş organiza o călătorie la Polul Nord, sau, când eram în primele clase de liceu, realizam un fel de Românie-Mare în harta geografică refăcută după mine, când nici nu bănuiam războiul care va veni.

  Am descoperit într-o revistă însă un fragment