de articol în care Giovanni Papini expunea exact aceeaşi opinie despre apriorism ca şi mine. A urmat iar prăbuşirea sufletească, iar golul canceros. Mai ales că Papini nu era nici măcar socotit filosof, ci ca un diletant pasionat şi fantezist.

  Într-o zi, căutam să refac ceva din prezenţa femeii, scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea în odăiţa ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarţe, câteva acuarele, etajera de cărţi şi biroul ei mic. Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge şi nu avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de asemeni, fireşte răspunsuri la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate şi tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, toate cărţile îi erau pline de note şi scrisori uitate printre pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărţi şi iată că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-l descoperisem în numeroasele scotociri de până acum… Am avut un fior, ca şi când aş fi pus mâna pe cifrul dorit al unei taine.

  „Fetiţo, diseară Iorgu pleacă la ţară, că e 15 februarie şi trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urât de moarte singură acasă. Vino să mâncăm amândouă. Am şi croitoreasa la mine, poate că-ţi tai şi tu taiorul… Seara dormi la mine, dacă vrei, stăm toată noaptea de vorbă.”

  Era scrisul Anişoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, data când am venit de la Azuga.

  Simt că ameţesc; că mi se deschide o perspectivă uluitoare, deşi dorită, ca putinţa de a merge a paraliticului, culcat în faţa altarului pentru maslu. Caut să fiu cât mai liniştit, ca să pot înţelege bine. Aşadar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească, aşadar sunt cu adevărat un tip imposibil, care complică absolut orice întâmplare, iar ea e femeia unică – şi totul se poate şterge ca un vis îngrozitor. Îmi dau lacrimile şi plâng încet de bucurie. Va să zică era totuşi o soluţie, când eu nu vedeam niciuna…

  Pe urmă a început bănuiala că aş putea fi victima unei abile manevre. Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de curând acolo? Ea era certată, cel puţin aşa ştiam eu atunci, cu Anişoara, de aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe urmă, data e prea săritoare în ochi, prea cu intenţie: 15 februarie. Şi de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu mi-a lăsat un bilet? Rămân îndelungată vreme ros de îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei. Probabil se împăcase cu Anişoara şi eu nu ştiam. Ca să aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicităţi şi nici nu avea certitudinea că aş fi găsit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să ţie să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Când mi-a refuzat primirea oricărui ajutor material şi când eu sunt cel care mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubeşte e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curând verosimilă întâmplarea însăşi. Dealtfel şi suferinţa ei, în tot timpul acesta, suferinţă care acum îmi pare absolut certă, confirmă această părere.

  Mă îmbrac repede şi pornesc spre Anişoara. Pe drum, am însă o nouă îndoială. Dacă totuşi scrisoarea e întocmită? E foarte posibil ca ea să nu vrea să divorţeze, căci ar pierde o bună situaţie materială, iar faptul că mi-a refuzat ajutoare pe care le putea bănui modeste nu înseamnă că e dezinteresată. Încep să judec şi atitudinea ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine şi ea. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să mă vadă. Însă că suferea vizibil, poate fi şi din cauză că suferea sincer la gândul că pierde o situaţie materială. Ca aspect, suferinţa sufletească şi cea cu mobil material nu diferă şi e greu să ştii dacă o femeie suferă că nu-i vine amantul la rendez-vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. Iar dacă din orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă, pentru ce atunci nu avea orgoliul să ascundă şi că suferă, în stradă sau la restaurant? Şi dacă această suferinţă era atât de mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne împăcăm? Dar dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost oare o dovadă pentru mine că ţine la o situaţie materială? Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea şi un cointreau, lăsându-mă mai departe pradă frământării din mine.

  Când mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are casa plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-şi putea închipui că are să fie demascată de comisionar). Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. Dar dacă şi-ar fi făcut din comisionar un complice, dându-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus că i s-au dat bani şi că i-a primit, de vreme ce era complice cu ea şi ştia că n-o să-l trădeze? Pe urmă, nu i-ar fi ei frică să n-o trădeze mai târziu Anişoara? Dar dacă amândouă au fost complice şi ea o are pe vară-mea „la mână”, cum se spune? Ar trebui, pe de altă parte, să mă interesez ca să ştiu cu preciziune dacă Iorgu a fost într-adevăr la ţară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă el a fost, era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant a arătat cândva că se poate demonstra, deopotrivă, şi că spaţiul şi timpul sunt infinite, şi că sunt finite. Tot o astfel de antinomie e şi faptul de a şti dacă o femeie te iubeşte sau nu, căci îţi poţi demonstra cu uşurinţă, pornind de la aceleaşi fapte, şi că te iubeşte cu istovitoare pasiune, şi că te înşală, batjocoritoare. Numai dacă nu admiţi că amândouă ipotezele sunt adevărate, şi, ca teză şi antiteză, se contopesc, ca să rămânem în filosofie, în