sinteza hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuşi, convingătoare: că ea n-a evitat divorţul şi, oricât aş crede în întâmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei vreun bărbat, chiar când am căutat-o prin surprindere.

  I-am telefonat Anişoarei că iau seara masa la ei.

  Deşi mai sunt numeroşi musafiri la masă, n-am răbdarea să plece şi tot timpul aducând vorba de agricultură, despre momentul când se încep muncile, fără să întreb însă de-a dreptul, căci ştiam perspicacitatea cu care se refuză bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri asupra situaţiei lui, am căutat să aflu dacă Iorgu fusese într-adevăr la ţară, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau câţiva oameni politici, femei din cercurile care vânează cancanuri şi întâmplări mondene. Unul dintre comeseni, aflând că sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare admiraţie şi am avut impresia că şi ceilalţi împărtăşesc aceleaşi sentimente. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului.

  — O ştiţi pe cea mai nouă a lui Nae Gheorghidiu? şi – la întrebările întrebătoare: care? cum? – începe să povestească: Acum vreo câtva timp, eram vreo cinci-şase inşi la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea asta, când Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică Săvulescu de la Brăila, îl ştiţi pe Săvulescu cum e totdeauna, lânos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numără banii: „Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te şi tu la baie, mă”. Da Vasilică, de colo: „Zău, mă Nae, fac baie în fiecare zi”. Şi serios, acesta: „Ascultă, Vasilică, atunci schimbă apa…”

  Râd toţi cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă ştim ce i-a făcut unui alegător al lui.

  — Vine – spune povestitorul – un tip care-i cerea de doi ani să-l numească în vreo slujbă: „Coane Nae, acum a murit, de o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau eu locul lui!” „Vrei locul lui, mă Vasiliule?” „Da, coane Nae!” „Bine, mă, uite-ţi dau o scrisoare pentru primar.” Şi scrise primarului o carte de vizită închisă, în care-l ruga să ia măsura lui Ghiţă Vasiliu şi, dacă i se potriveşte coşciugul, să-i dea lui locul mortului.

  Alte hohote de râs, alte exclamaţii de admiraţie pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu Lumânăraru o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniţii pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că niciodată n-au să mai plece oamenii aceştia. Anişoara ţine acum ca Iorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu. Fireşte că toţi acceptă şi Iorgu povesteşte:

  — În prag, la Capşa, Nae se întâlneşte cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. „Ce mai faci, Nae?” „Bine, dar tu?” „Păi să vezi, că am fost la Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu… am făcut acolo un consult… că a trebuit să las pe soacră-mea la moşie tocmai acum când e lucrul în toi, că am luat în arendă şi o moşioară a lui frate-meu”, şi dă-i, şi dă-i… Nae, de colo, îl priveşte lung, aşteaptă şi, pe urmă, mirat: „Ascultă, dragă, ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? Eu te-am întrebat ce mai faci, aşa cum se întreabă. Ce, tu ai luat-o în serios?”

  Alte râsete. Un tânăr povesteşte că Nae Gheorghidiu are aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la Finanţe, o petiţie, pentru două vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu preţul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai mulţi nu le vine să creadă, dar tânărul îşi dă cuvântul că a văzut petiţia şi că Nae obţine de la acest ministru acum ce vrea, numai să nu mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eu aveam febră de nerăbdare.

  Abia după-masă, târziu, când lumea plecase, aducând iar vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la ţară la 15 februarie.

  Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anişoara:

  — Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?

  Mi-a răspuns rece, calculat:

  — Nu ştiu.

  — Te rog, Anişoară, spune-mi… te rog mult.

  Şi făcând pe stânjenita:

  — Nu ştiu… nu pot… sunt patru luni din februarie până acum, ce vrei!…

  — Totuşi…

  — Ştef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic.

  Iar Iorgu, gros, cu faţa mare, ştergându-şi de vin mustaţa groasă şi scurtă, nemaiputându-se stăpâni:

  — A dormit… dragă, a dormit în vremea aceea cam de două-trei ori, de câte ori plecam eu la moşie… o chema Anişoara, că-i era urât singură.

  E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.

  — Şi de ce nu mi-aţi spus până acum?

  — De unde ştiam noi de ce v-aţi certat? Şi pe urmă, naiba să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă nimeni. Şi-a ales o scobitoare, a pus-o între dinţi şi apoi a măsurat liniştit farfuria cu brânzeturi.

  O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.

  Am mai rămas două săptămâni în Bucureşti, pe urmă am fost concentrat şi asta mi s-a părut o calamitate, dar am aranjat aşa ca ea să petreacă vara la Câmpulung.

  Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaş, găsisem la o familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, curată, cu sofale jumătate din cuprins, iar alături o odaie mică, pentru bucătăreasa adusă de la Bucureşti. Era destul de aproape de mine, căci de la Dâmbovicioara la Câmpulung să tot fie treizeci şi ceva de kilometri şi avea deci mereu ameninţarea venirilor mele neprevăzute, asemeni unui rond de noapte pasional.

  La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniştit. Îmi scria că se simte mulţumită, că aerul