Îmi descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să citească dimineaţa câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi, zmeură şi mere, să doarmă leneşă după-masă; la şase, să ia dulceaţa şi cafeaua cu coana Atena, gazda şi vechea prietenă. Că seara, uneori, făcea plimbări cu Tanti şi Zoica, nepoatele coanei Atena, pe bulevard, ca să asculte muzica.

  Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam câte-o scrisoare, cam cu acelaşi cuprins, care mă liniştea ca o binefăcătoare promisiune.

  Ultima noapte de dragoste.

  Dar ultima scrisoare mă chema „negreşit” la Câmpulung, pentru sâmbătă, sau cel mai târziu duminică. Era o impresie tulbure, care mă neliniştea. Încercasem în toate chipurile să obţin o permisie de două zile, fără să izbutesc. Pândisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care îmi conduceam plutonul şi izbutisem. Arătos şi cumsecade oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînţeles când era vorba de această permisie. Miercuri seara, după-masă, căpitanul Corabu trimisese, rugat de toţi, ordonanţa să-i aducă flautul şi ne-a cântat câteva bucăţi nemţeşti, de un sentimentalism luminos şi catifelat, cu totul în contrast cu firea cruntă şi iute a acestui om, care îngrozea până şi pe superiorii lui. La Viena, când era ofiţer în regimentul 5 vânători, luase şi lecţii la conservator şi era preţuit ca un adevărat artist de camarazii lui nemţi. Îi făcuseră cadou, la plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră de preţ, plată, cu o potcovioară într-un colţ, cu iniţialele lui împletite, de aur, într-alt colţ, cu semnăturile tuturor săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu mâinile puţin cam scurte, încrucişate peste talia care nu mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui epitrop de biserică de sat, cazania. N-a zâmbit decât când căpitanul Floroiu, care, cu mustaţa bătrânicioasă şi blondă, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu să cânte doina, a cărei execuţie e tradiţională la flaut, ca ouăle roşii la Paşti. Căpitanul s-a executat şi a cântat-o cu un simţ al melancoliei, al dorului, aici, între pustiurile muntoase, crescute în noaptea rece, de ne-a copleşit pe toţi.

  Mi-am lungit gâtul după Dimiu şi, încet:

  — Domnule căpitan, v-aş ruga să-mi daţi voie sâmbătă şi duminică la Câmpulung. Vorbeam cu răsuflarea rărită, în şoaptă miloagă, aproape.

  Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt:

  — Nu se poate, şi a ascultat mai departe flautul.

  A doua zi l-am pândit când a apărut pe platoul de instrucţie, trecând de la companie la companie, cu mustaţa cuminte şi groasă, ca un harnic arendaş de la un ogor la altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în probleme de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, simplu: „Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc”, spre deosebire de căpitanul Floroiu, care expunea erudit o temă, şi de căpitanul Corabu, care îşi pedepsise compania, cu ofiţeri cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un povârniş apropiat şi deci era alături, atent, cu încruntare, să vadă dacă i se execută ordinul.

  La ora raportului, când am venit în odăiţa care slujea de cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu, cu vreo doi sergenţi de la popotă. De o săptămână, socoteau mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt. Sâmbăta trecută, regimentul avusese inspecţia generalului comandant de divizie şi batalionul nostru primise ordin să pregătească, jos în tabără, o masă după cuviinţă. Oamenii clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii primiseră vestoane noi. Vreo trei-patru, reputaţi ca vânători, fuseseră trimişi în munte să aducă vreo capră neagră, căci mergea vestea că peste prăpăstiile şi piscurile Pietrei Craiului ar fi câteva capre negre. În realitate, vânătorii n-au adus decât o căprioară şi, sub supravegherea unui comandant ofiţer, care trecea drept mare meşter, s-a servit spinarea de căprioară cu sos şi cu ciuperci. Multă bătaie de cap i-au dat meşterului camarad însă păstrăvii. Bucătarul nostru era prea neşlefuit ca să poată găti o masă atât de subţire ca păstrăvii fripţi în pesmet. Nu mai spun că şi vânatul lor a fost o problemă foarte complicată. Pentru noi, mai vânam şi cu granatele Savopol, că tot nu erau bune de altceva, cu toată paza. Acum însă, ca să nu se sfărâme carnea fină, trebuiau prinşi cu mâna, pe sub pietre, în apa tăioasă de rece, de la izvoarele Dâmbovicioarei, dar prinşi chiar în zorii zilei de sâmbătă, pentru că: „Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e de mâncat decât viu… nici câteva ceasuri nu ţine. Dacă vrei să mănânci păstrăv după cinstea lui… Şi pe urmă, dacă nu l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e untul bine încins, nu mai e păstrăv, e terci. Asta nu orice bucătar ştie s-o potrivească după dichisul ei, că dacă-i prost, îl usucă, dar la mijloc îl lasă crud de-ţi dă greaţă.”

  Explicaţii care dădeau răcori celor cu răspundere: „Vasiliule, frate, să nu ne laşi”. Doi inşi aveau să îngrijească de ale băuturii: nişte braghină vestită de pe lângă Goleşti, ţuică de Câmpulung, „dacă n-o găsi de Văleni”, şi zece sticle de şampanie, Mumm Very Dry, „căci numai de asta bea”. Caşcavalul proaspăt de Câmpulung, zarzavaturi şi legume, alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obişnuit. Dar ceea ce a dat mai multă emoţie căpitanilor noştri (generalul venea să facă o inspecţie în vederea înaintărilor la gradul de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se dea la începutul mesei două ouă fierte, numai două, „dar dacă nu se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se renunţe”! Câtă bătaie de cap pe bieţii oameni, că au dat în grija unei ordonanţe anume supravegherea unui cuibar şi