tot le era teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură, încât ordonanţa să dea dintre cele mai puţin proaspete… Dar, în sfârşit, totul trecuse cu bine, ouăle fusese într-adevăr proaspete, iar diferitele bunătăţi îngurgitate, digerate cu laude.

  Acum toate cheltuielile prânzului era îndemn să fie scoase din „economii”, exact de la „ordinar”, adică de la masa trupei, căci regimentul nu avea fonduri speciale. Raţiile celor care erau în permisie, ajustări de carne la cazan şi ceva mai puţin zahăr la ceai, toate cumpănite cu chibzuinţă, de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul. Am aşteptat zadarnic să se termine adunările de cifre şi cercetarea tablourilor. În cele din urmă am plecat, căci am înţeles că nu pot obţine, întrerupând o asemenea discuţie, ceea ce nu obţinusem când se cânta doina.

  După-masă ne-a chemat să ne împartă nişte broşuri trimise de la regiment. Erau câteva cărţulii subţiri, tipărite prost, pe hârtie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca „legea chiriaşilor”, de pildă. Noi învăţăminte de pe frontul occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei în războiul actual. În sfârşit, o a treia: Notele unui căpitan din armata germană. Câte un căpitan sau maior, din birourile statului-major, traducea şi tipărea astfel de broşuri, fie că-l interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu le dădea nici o importanţă, şi, trimise la corpurile de trupă, zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broşuri patriotice prin pivniţele prefecturilor. Din când în când, „ca să se descarce”, aghiotanţii de regimente le distribuiau la ofiţeri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de către generali şi state-majore, căci era vorba de învăţăminte pentru conducere, la început, iar eu şi cu Orişan eram convinşi şi chiar uimiţi de seriozitatea cu care se documentează ofiţerimea noastră superioară – căci aceste cărţulii erau cu adevărat extrem de interesante – dar mai târziu am înţeles că supraevaluasem anumite inteligenţe. Deci, în timp ce luam bucuros broşurile:

  — Domnule căpitan, vream să vă rog, ca şi-aseară, pentru o permisie de două zile la Câmpulung… Am acolo…

  — Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ţi fac?

  — Domnule căpitan, nici nu vă închipuiţi ce serviciu mi-aţi face…

  — Cum să nu ştiu… ştiu… dar nu se poate…

  Aseară, la popotă, în sfârşit, a fost a treia încercare, mai nefericită decât toate. Eram cu gura arsă, cu ochii tari în cap, căci simţeam că nu voi putea fi la Câmpulung decât dezertând şi, prevăzând toată nenorocirea, eram totuşi hotărât să dezertez. Toată noaptea m-am frământat mistuitor.

  Iată, au început să se albească ferestrele, în casă întunericul se răreşte ca un praf şi eu n-am închis încă ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ştearsă.

  — Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu… a venit după dumneavoastră Nistor Oancea.

  Căpitanul Dimiu e în cămaşă de noapte ţărănească şi în papuci.

  — Domnule… vrei să pleci la Câmpulung?… Ai treabă acolo?

  — Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreşit…

  Tace îndelung, pe gânduri, ca şi când m-ar fi chemat doar aşa, ca să-mi puie o întrebare acolo, şi numai după un timp:

  — Deh! domnule…

  — Domnule căpitan…

  Acum soldatul îi aduce pe masa ţărănească, acoperită cu pânză de casă, o dulceaţă şi o cafea neagră.

  — Mai adu o dulceaţă, Gligore, şi o cafea pentru domnul sublocotenent. Şi, întorcându-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineaţă şi asta e „cafeaua mea cu lapte”.

  Mă măsoară din cap până în picioare şi iar tace. Îl măsor şi eu încercând să ghicesc ce gânduri are, ba sunt ispitit să-i dau brânci, înspre cel bun.

  — De, domnule… ştiu eu ce să fac?… Deh… i-am spus-o şi lui Orişan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea. Uite ce… Ia un om cu dumneata, care ştie să te ducă pe deasupra, să ocoleşti Dâmbovicioara, dai drept în şoseaua mare, ca să nu întâlneşti pe nimeni de la regiment. Dar şi dacă te întâlneşte cineva, să spui că te-am trimis să faci o recunoaştere spre Rucăr.

  Am crezut că irumpe totul în mine de atâta frenezie.

  — Domnule căpitan, n-aveţi nici o grijă.

  Aş fi vrut să trec pe la Orişan să-i mulţumesc, dar mi-era să nu întârzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu toţii întâmplarea, datorită lui.

  Am luat un soldat care ştia drumul peste culme şi am pornit-o aşa cum mă găseam.

  Mai întâi spre Giuvala, urcând încet, pe urmă am ocolit, vâslind peste păşuni şi fâneţuri, până deasupra şoselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos şi cu raze evidente, care dădea reverberaţii umede culmilor stâncoase şi făcea proaspăt verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dăinuia cât să ne ude încălţămintea. Munţii cei mari, priviţi cum veneau ameninţători spre noi, de sus, creşteau, desfiinţând depărtarea. În stânga, Ghimbavul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lângă ea, Sfânta Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul cupolei de piatră povârnişurile de sute de metri, drepte ca nişte CARTEA ÎNTÂIApereţi din care însă creşte o vegetaţie de stânci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste povârnişuri sunt atât de apropiate de cele ale munţilor vecini, numai câţiva metri uneori, că fundul prăpăstiilor, cu pâraiele lor, n-au văzut de când e lumea, niciodată, soarele… ici-colo, nici lumina lunii. Povârnişurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au făcut un adevărat cuib de urşi.

  La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, de stâncă dantelată; iar în fund, alergând puternic şi acoperitor spre noi, umplând jumătate din vedere, Păpuşa, unul dintre munţii mari ai ţării, deasupra Iezerului, pare, ca să completăm tripticul impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte şi lungi biserici româneşti. În valea dintre aceşti munţi e Dâmboviţa cu pâraiele ei, luptând cu stâncile ca să răzbată, bolovănindu-se, strălucind la ocolurile