însorite, ca argintul, mai ales lângă podul alb de piatră, asemeni totuşi celor din Bucureşti. Prăbuşite în adâncul larg, dâmburi împădurite, coline şi plaiuri cu fâneţe (ca acela unde ne găsim acum), ici-colo căsuţe şi, în sfârşit, şarpele alb al şoselei dau conţinut văii. Fâneţele sunt împărţite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, după proprietarii lor. În mijloc, închise în ţarcuri, ca nişte oi prea mari, căpiţele de fân de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de răşina de brad, de fân copt, de fragi trecuţi la vremea asta, şi ameţeşte, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar din cale, sprintene ca şi dimineaţa asta întreagă.

  Să fii acum aici, fată dragă, lungită lângă mine, pe o căpiţă de fân aşternută jos, să priveşti cerul înalt şi proaspăt, departe de „bandă” şi de meschinăriile saloanelor, să respirăm aci adânc şi să-ţi încălzească trupul plin soarele, să-l încingă până în miezul zilei, aşa cum încinge, vara, de la facerea lumii, toată priveliştea de aici. Dacă nu rămân, e că trebuie să ajung mai curând – fie şi acolo – să-ţi prind mijlocul viu între braţele mele cu coatele lipite de şolduri.

  Am început, fireşte, iar, să merg întins, căci dacă suferisem până să obţin învoirea, acum păream scăpat ca dintr-o praştie şi nebunia revederii creştea în mine ca un spasm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri până la istovirea lui.

  Un muntean în iţari şi cămaşă, cu pălărie „ungurească” pe cap, se opreşte din plimbarea coasei, ca să ne arate un drum mai scurt. Lângă el, o femeie voinică, tânără, cu picioarele în iarba umedă, goale până sub genunchi, cu carnea pietroasă, cu aceeaşi pălărie de pâslă neagră bărbătească pe cap, ne priveşte mirată. Are şoldurile puternice şi sânii ca puii închişi în cămaşa învârstată cu negru. Într-un măr sălbatic, cu fructe închircite şi multe ca zarzărele, au spânzurat o desagă cu merinde.

  Mărioară dintre munţi… măi şi-ai fost drăguţă la mulţi… măi mi-ai fost drăguţă şi mie… măi…

  Până la Sfânta Mărie… măi…

  Aşa trebuie să i se fi cântat femeii acesteia vânjoase, făcută pentru luptat cu ea – mamei ei, bunicei ei. Până la Sfântă Marie… Până poimâine…

  Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Cu cât ne apropiem de sat, de o parte şi de alta a şoselei, sunt acum gardurile de uluc ascuţite ca săgeţile, toate la fel şi care închid livezile de pruni. Gâtroşi şi codobature isterice zboară de ici-colo peste pietre de râu, peste pomi.

  Ajuns încă dimineaţa în piaţa Rucărului, simţeam că mi se dilată inima, căutând o trăsură pentru Câmpulung. Neveste cu coşuleţe ca nişte căldăruşe de răchită, pline cu zmeură culeasă din coclauri stâncoşi, pe unde întârzia, nu bănuiau ce nelinişte făcea să-mi ardă privirea. Munteni frumoşi şi muntence umblau forfota târguind, aşa de curat proaspeţi în portul alb-negru, că păreau figuranţi de teatru dacă n-ar fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi sau stâncoase, strălucitoare toate de oglinda înrourată, albastră, a cerului şi aurul luminii de dimineaţă. Simţeam în mine acea vagă importanţă, pe care, indiferent de alte sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să se supuie unei operaţii, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara de fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc de limpede, făcută anume pentru creşterea şi bucuria păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferăstraielor care tăiau în lung buşteni şi zâmbeam gândind la trupul gol şi auriu al nevesti-mi, în aşternutul alb, pe sofaua de la Câmpulung. Pentru ce viaţa, pentru ce nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atât de fireşti? şi pe care le dorim atât de mult?…

  Treceam uruind podul de lemn, lung de tot şi negru cu picioarele lui multe, ca un gândac nesfârşit peste Dâmboviţa, desfăcută în şuvoaie, încărcată de buşteni cojiţi, bolovani şi pietriş. După Dragoslavele, alături de carele lungi de 8-10 metri, cu buşteni (căci au osiile desfăcute de leagăn şi roţile mutate la un capăt şi la celălalt al celor trei trunchiuri de brad menite căratului), întâlnim adesea femei călare pe cai mici, cu şei mari de lemn, acoperite cu blană de oaie, mereu cu pălăriuţe negre, uneori peste marame, cu ii, înflorite altiţe şi cu şabace, în opinci scorţoase.

  Spre Mateiaş, şoseaua pietruită văros urcă întortocheat, pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu drumuri şi sate acolo, în fundul larg al ei.

  Am ajuns aproape de amiază. Într-un pavilion în grădină, ni se aşeza masa, dar până la ora prânzului am ieşit în oraş şi ne-am plimbat pe bulevard. Am fost înduioşat de bucurie când am văzut că pe nevastă-mea n-o salută nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decât vag, după frumuseţea femeii, fără să ştie amara voluptate a vieţii noastre sufleteşti. Era în această plimbare de amanţi prin marea mulţime ceva din plimbarea unor ofiţeri superiori, îmbrăcaţi civil, pe care soldaţii, dacă ar fi ştiut cine sunt, i-ar fi salutat înlemniţi.

  Amiaza era învolată şi lumina fierbea, ca în cupă şampania rece.

  Prin faţa grădinii publice, mulţimea vilegiaturiştilor în haine şi rochii deschise ca de Paşti se îmbulzea primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiţă, în faţa unei fântâni ţâşnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piaţa cu grămezi de mere, pere şi prune, coşuleţe cu zmeură şi mure, aşezate pe tarabe aliniate ca soldaţii. Untul era adus în putineiul cât o donicioară în care a fost bătut. De acolo, ne-am dus spre parcul băilor, prin oraşul cu casele luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu şi neastâmpărat. Pe aleile cu brazi şi molifţi, cu copii care alergau şi bătrâni