care jucau table, aşteptându-şi rândul la baie, ne-am plimbat şi noi, până în albia nesfârşit revărsată, cu prundişuri şi şuvoaie împletite, a Râului Târgului. Nu vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decât femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu braţele goale, lungi şi plinuţe, pe care în fiecare clipă eram isptit să-mi alipesc podul palmelor. Pe podeţul de lemn, care e la intrarea în parc, peste pârâiaş, s-a oprit să cerceteze mirată moara mică şi scocul ei de lemn, cu muşchi verde. O priveam eu, şi o privea toată lumea, pe femeia asta întoarsă cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată parcă dădea încă răcoare priveliştii rustice. Când a întors ochii albaştri, erau tot aşa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu muşchi verde. Masa ne aştepta în chioşcul din fundul grădinii, proaspătă şi ademenitoare, cu supă de pasăre, pui fripţi, brânzeturi şi zmeură, cu vizita – oprită în prag şi curioasă – a doamnei Atena, care vrea să afle ce facem pe graniţă. Pe urmă am fost singuri.

  Simţeam un val de recunoştinţă umilită pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalţi oameni. Mi se părea concludentă această atitudine a ei… şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea unei posesiuni depline a trupului şi a sufletului ei.

  Siesta, în orăşelul obosit de aerul tare al dimineţii şi cu perdeluţele trase pretutindeni, a fost pentru noi o după-amiază de istoviri exasperate şi de bucurii, care, deşi aşteptate, erau cu atât mai preţuite. Negreşit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fără cusur. Evitând să aibă un copil ca să nu-şi diformeze corpul, din cauza brutalităţii tratamentului ajunsese la rezultat opus. Când eram furios şi sufeream din pricina ei, simţeam un fel de drojdie de satisfacţie că sânii, nici chiar atunci când era culcată pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că acum, când se măriseră, alunecau uşor, fireşte prea puţin, înspre coaste fără să mai afirme neastâmpărata mură, ca un sigiliu al voluptăţii, din vârful lor. Plinul şoldurilor nu mai avea liniile de liră de la început şi era ciudată corespondenţa între impresia aceasta de scădere, de atrofiere pură a lor şi înflorirea molatică a sânilor. Muşchii coapselor, care erau, în zilele dintâi, întinşi, semeţ, de la genunchi până la şold, acum se relaxau, mai catifelaţi, mai dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar atât de inexplicabile sunt întortocherile iubirii, că acum, când o simţeam înduioşat alături, tocmai aceste scăderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.

  Vorbisem puţin de tot, întreaga după-amiază, căci simţeam că vorbele, faţă de gesturi şi prezenţă, erau de prisos, ca hârtiile monetă în ţările cu acoperire totală în aur. Cândva însă, nevastă-mea duse mâna la căpătâi, luă din tabacheră o ţigară, o puse în vârful unei ţigarete şi o aprinse gânditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganţă, acum naturală, dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de „distincţie”. Acum nu era, mai aproape vorbind, decât un gest de acreală distinsă. Era un gest absolut mărunt, dar parcă ar fi trecut un nor stupid peste toată voluptatea.

  Aş fi vrut să nu mi se întunece figura şi nu puteam rezista.

  În zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-şi dădea seama. Ca să ia o ţigară ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta „distins” mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de „a face impresie”, de care ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu. Pe urmă nevastă-mea se socotise, până la raidurile noastre mondene, inferioară mie şi asta se simţea din modul în care se purta în faţa mea şi faţă de mine. Mai târziu, pare-se, a descoperit că neştiinţa mea la dans e o inferioritate, că neglijenţa (relativă, foarte relativă) în îmbrăcăminte e un fel de dovadă de „lipsă de rasă”, când comparaţia se impunea cu cei pe care ea şi prietenele ei îi numeau între ele „tirés a quatre épingles”. Acum, în acreala blazată a gestului ei, în poza independentă cu care aprindea, cu degetele întârziat resfirate, chibritul, vedeam o nouă întărire a bănuielii că sunt înşelat. În lumea ei, asemenea atitudini trebuie să fie foarte preţuite…

  — Ascultă, Ştef, voi ce faceţi acolo, pe graniţă? Vă pregătiţi de război?

  I-am răspuns, sărutându-i pentru mine umărul rotund, că nu facem nici o pregătire şi că, de altfel, sunt sigur că nu vom intra în război.

  — De unde… acum e absolut sigur, dragul meu, mâine e consiliu de coroană, şi se înveli iar într-o rotocoală importantă de fum…

  I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că nu e nici un pericol.

  — Mai bine… ah, ce bine ar fi să se termine odată povestea asta… Nu ţi-e frică să mergi la război?

  Eu mă gândeam că aş fi înnebunit de teamă s-o las pe ea cu absoluta certitudine că n-are nici un control. Toată faţa mi s-a crispat, întunecat de gândul acesta.

  A băgat de seamă şi m-a întrebat numaidecât:

  — Ţi-e frică într-adevăr?

  În clipa asta am simţit că voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar întâmpla cu mine, ca