să viu prin surprindere să văd ce face. I-am răspuns că nu ştiu, că nu m-am gândit la asta. Adevărul e însă că mă gândisem. De multe ori imaginam câte o bătălie şi mă vedeam conducându-mi plutonul cu o bravură atât de extraordinară, încât toţi şefii mei să se entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare pe tot câmpul cu oameni culcaţi. Să pot fi văzut de departe cu binoclul, iar acasă, peste câteva zile, toată lumea să fie uimită de isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să protesteze uşor şi orgolios, când toată lumea îi va vorbi despre purtarea mea în război.

  — A, nu-l ştiţi?… E un nebun şi jumătate… I-am spus să se astâmpere, că nu vreau să mă lase văduvă.

  Şi totuşi, când visam noaptea că iau parte la lupte, eram ca paralizat de groază.

  Cu mâna sub sânul cald al femeii, căutam acum să descifrez, în ritmul ei interior, ce gândeşte.

  — Ascultă, Ştef, tu ştii că dacă, Doamne fereşte, mori în război, situaţia mea e foarte nelămurită?

  Am început să zâmbesc, pe jumătate ironic, dar pe jumătate mirat de preocupările ei – şi i-am şoptit în ureche ca un secret cald:

  — Dacă n-ai vrut să ai copii…

  — Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine?

  Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de uşurinţa cu care, adevărată femeie, trecea peste logică.

  Am sărutat-o pe colţul gurii.

  — De ce eşti îngrijorată? Tu ştii că voi face un testament.

  — Chiar cu testament. Va trebui, cine ştie, să mă judec cu mama ta, cu rudele tale.

  Eram mirat:

  — Atunci, ce vrei?

  Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă şi m-a privit de aproape.

  — Ascultă, Ştef, trece o parte din lirele englezeşti de la Banca Generală pe numele meu.

  Am înţeles, mort, tot tâlcul acestei zile infame. În timpul războiului, în ziarele franţuzeşti, la mica publicitate, apăreau anunţurile spionilor germani în limbaj convenit. Şi anunţul următor: „De închiriat apartament mare, şapte odăi, din cauza plecării. Adresaţi ziar 235”.

  Însemna în realitate: „Ieri au trecut spre gara Amiens şapte regimente cu destinaţie necunoscută. Planul 653 expediat prin agentul H33.”

  Aşa îmi apărea mie, având cu totul alt înţeles, această zi de dragoste prea arătoasă.

  Am tăcut îndelung, cu încăpăţânare, şi când ea a stăruit, a izbucnit cearta. Mi-a reproşat egoismul meu, mi-a arătat că m-a iubit şi când eram sărac şi că acum mă îngrijorează atât de puţin soarta ei. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot, dar ea insista, cu mânie şi dispreţ, abia stăpânit, să-i fac donaţia.

  Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, gata să previu orice pericol.

  Am înţeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.

  M-a cuprins o furie abia stăpânită. Priveam cu ură şi dispreţ corpul acesta ameninţat de îmbătrânire timpurie, care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a simţit asta, căci imediat a tras cearşaful pe ea, şi-a sprijinit capul pe braţ şi a început, sau a încercat, să plângă:

  — Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel. Şi de către cine? De către acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.

  Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o vedeam aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira.

  Ba chiar, mi-am dat seama că încă aş putea să-l gândesc cu alt înţeles. „Să sufăr eu atât din cauza unui bou, care nici nu ştie să danseze şi când e alături de mine, la restaurant, mă plictiseşte cu mutrele lui tâmpite…” Sau către amant: „Dragă, am să-ncerc totul, dar nu ştii ce încăpăţânat e dobitocul ăla? Parcă eu nu aş vrea să fim amândoi, singuri în străinătate?”

  Mi-a reproşat apoi o mulţime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a făcut profeţii în ceea ce priveşte purtarea familiei mele, şi, în tot ce spunea, eu nu vedeam decât furia de animal care nu izbuteşte să obţină ceea ce îi vor simţurile.

  Bătăi în uşă au răsunat înăuntru ca intrarea materială a unui spirit.

  — Ei, somnoroşilor, îmbrăcaţi-vă, că a început lumea să iasă la plimbare pe bulevard.

  Era coana Atena, care „frola” în modul acesta prezenţa mea în casa ei şi ne sublinia calitatea de amanţi.

  M-am îmbrăcat, tăcând cu ostilitate, şi am lăsat-o mânioasă şi îmbufnată pe aşternutul sofalei.

  Lumina soarelui îşi pierduse tăria, avea acum prelungi clinuri gălbenii, de asfinţit. Pe strada întortocheată şi pavată cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturişti coborau spre parc şi bulevard. Erau fete şi femei tinere, în rochii albe, uşoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofiţeri, liceeni, fete de şcoală (backfischuri pe vremea aceea), care coborau din toate direcţiile spre centrul oraşului, ca spre un rendez-vous general. Pe urmă se înghesuiau toţi, defilând unii prin faţa altora, remarcându-se sau nu, provocând sau prelungind mici discuţii cu surâsuri şi priviri.

  La colţ, m-am lovit faţă în faţă cu un grup, care, în alb şi cu pantofi fără toc (şi cei doi băieţi şi cele două fete brune), mergeau fiecare, purtându-şi rachetele ca o solie, la tenis.

  M-am oprit la o masă, pe trotuarul din faţa cofetăriei, şi am cerut un lichior, privind fără interes mulţimea care se grămădea până şi printre mese, când, am îngheţat: pe partea cealaltă a bulevardului trecea G. Într-un costum de culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roşie, în capul gol. Cu mustaţa mică neagră, cu obrazul ras proaspăt şi pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor. Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.

  Parcă din