tot corpul s-a scurs sângele din mine, prin picioare, în pământ. Aveam impresia că am devenit ud, neputincios şi bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului într-o staţie de ocnă.

  Stăteam aşa, părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. Totul era amorţit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie să-i omor.

  M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd şi să aud nimic din jurul meu, fără să ştiu nici în amintire, acum, ce era în străzile pline de lume străină, ca o figuraţie. Ea era încă acasă. I-am spus că m-am întâlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea nedumerită, suspectând această bruscă hotărâre.

  — Spuneai că de-abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit Dâmbovicioara, ca să nu-l întâlneşti pe colonel. Ce să caute aici?

  A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această ţinere de minte a ei:

  — E aici în Câmpulung. Era cu încă un ofiţer de la divizie… M-a chemat şi mi-a spus că neapărat, astă-seară încă, să fiu la regiment.

  Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morţii. Am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou. Şi frumuseţea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viaţă, aşa cum e diferenţa între culoarea uleioasă şi grea a tabloului original şi între luciul banal al cromolitografiei.

  Îmi spuneam, în gând, cu simplitate: voi fi dus în faţa juraţilor. Totdeauna am avut obsesia lor şi acum mă vedeam ajuns acolo, ca şi când, încă de când eram mic, primisem un bilet cu destinaţia asta. Nici un moment însă nu m-am gândit să mă sinucid şi eu. Femeia aceasta, omul acesta mă minţiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al cărei sfârşit nu putea fi decât pedeapsa lor.

  Şi, cu acelaşi automatism de om purtat de o idee fixă, am pornit-o pe strada bolovănoasă în jos.

  Pe bulevard, cred, mă opreşte o voce scurtă şi tăioasă:

  — Domnule sublocotenent…

  Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.

  — Dumneata eşti din **? şi-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodată amândoi. Ce cauţi aici?

  M-am gândit la tot răul pe care puteam să-l fac comandantului de batalion şi am mărturisit că, fiind trimis la Rucăr, m-am abătut până aici.

  — Am dat ordin să nu-şi părăsească nimeni unitatea. Ai să pleci imediat la Dâmbovicioara.

  Cât timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie şi nici o întâmplare nu mă mai putea mira. Această întâlnire cu colonelul, pe care o minţisem cu un sfert de oră mai înainte, nu făcea decât să-mi întărească şi mai mult convingerea amorţită că tot ce e de întâmplat trebuie să se întâmple.

  M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului bulevard şi cum clădirea, veche, era latură curmezişă la capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în faţă, mulţimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat câteva clipe şi pe urmă m-am lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftină şi perna prea mică.

  Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La ora zece mă voi ascunde pe o uliţă vecină, de unde pot supraveghea intrarea şi ieşirea din casă. Dacă ea pleacă de-acasă, o voi urmări până la locuinţa lui. Dacă vine el la ea, voi bate întâi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi sparge uşa şi pe urmă ce va fi voi vedea.

  Dacă până la miezul nopţii nu va fi niciuna, nici alta, voi merge acasă şi trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că se culcă devreme şi deci minciuna e un indiciu de vinovăţie. Înseamnă, nu-i aşa? că e la amant. Dar cum să găsesc locuinţa lui? M-am gândit să trimit pe cineva să afle adresa, îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în uşă a coanei Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, aşa ca un soi de exces de zel cu înţeles.

  Beam un pahar gros de apă verde şi vroiam să pun revolverul pe măsuţa de noapte, când aud bătăi sfioase în uşă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numaidecât jos. Nu pricep nimic şi cobor.

  E colonelul.

  — Haide, domnule, la regiment. Ce mai întârzii? E ordinul grupului de acoperire ca mâine absolut toată lumea să fie prezentă la unităţi. N-ai să ai trăsură. Te duc până la Dâmbovicioara şi de-acolo o iei pe jos. Mâine în zori eşti la companie.

  Nu mai simt oboseală. Îmi ard acum ochii, tari în cap, şi de abia mă stăpânesc.

  — Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai lăsaţi-mă… Voi veni la noapte.

  — Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.

  Mă cuprinde o agitaţie cumplită. Simt că înnebunesc la gândul că aş putea pleca fără să lichidez drama căsniciei mele.

  Poate că ochii mi-au ieşit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.

  — Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsaţi-mă.

  Vorbeşte hotărât şi calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului, unde se aude bine şi numai eu mă zbucium aici, unde totul e neangrenat.

  — Fugi de-acolo… vii cu mine… mai lasă-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus şi adu bagajul domnului sublocotenent. Şi îndoind toată trăsura, când pune piciorul pe scară: „Hai, vino sus”.

  — Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră şi viu.

  Simt că sunt între viaţă şi moarte. Dacă mă arestează colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul şi niciodată nu voi putea afla adevărul. Mă prind în imposibilitate, ca acela care e căzut în mlaştină şi cu cât mă voi