Mă gândesc la o ultimă soluţie. Îi spun colonelului că am bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine… Nu este exclus ca amantul femeii să fi şi venit, crezându-mă plecat… Şi atunci totul găseşte dezlegare. Dacă nu-l găsesc acolo, cel puţin să-i urlu ei că ştiu tot, că, dacă îşi închipuie că îşi bat joc de mine, se înşeală, să-i spun că poate să plece, că adineauri am refuzat donaţia pentru că ştiam totul. S-o strâng de gât şi să-i răcnesc cât voi putea de îndârjit şi exasperat: „Ştiam totul… ştiu absolut totul”.

  Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gândul că ei socot că nu ştiu nimic.

  Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilinţă, nelinişte şi furie.

  Colonelul convine să treacă pe la mine şi eu strâng, crispat, revolverul în buzunar.

  Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos mesele nu numai pe trotuarul strâmt, ci până în mijlocul străzii înguste. Doi domni joacă table şi cu ei nu se întâmplă nimic acum în clipa asta cumplită, ca şi cu toată mulţimea în culori de bâlci, care forfoteşte. O luăm pe la primărie în sus, trecem pe lângă o farmacie, ocolim colţul, unde, în pragul prăvăliei cu opinci, lumânări, pălării şi arnici, îşi aşteaptă muşteriii negustorul în iţari şi cămaşă. Cu nimeni nu se întâmplă nimic.

  La ferestrele noastre, perdelele gălbui sunt lăsate. La fereastra de la camera ei, coana Atena priveşte rezemată lumea de pe stradă. „Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?” „Bună ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?” Cunoaşte pe toată lumea.

  Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sânge. Bat în uşa, care e închisă, şi dinăuntru vocea ei întreabă obosit: „Cine e?” Iar când deschid, şi ea în cămăşuţă, şi sofaua, cu aşternutul mototolit, sunt tot cum le-am lăsat.

  E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. I-am explicat că am pierdut un ordin al regimentului şi că socot că l-am uitat acasă. Caută puţin şi, în loc de ordin, îmi dă o scrisoare cu scris mare şi aplecat spre dreapta: „Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţi-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”

  Şi iscăleşte G.

  Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au intrat într-un făgaş normal. Momentul de criză e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul sofalei, îl iau şi după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag şi obosit, o îmbrăţişez automat şi cobor. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuţă de mătase albă şi puf, şi-mi trimite un surâs ca un sărut de madonă rănită. E o frumuseţe dolentă, descurajată şi loială. Are părul auriu şi albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricând pare pictată pe smalţ.

  Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumuseţea femeii şi nu ştie ce atitudine să ia. S-o considere soldăţeşte ca pe o cocotă, căci frumuseţea ei are ceva de cocotă, sau să ia un fel de „drepţi” sufletesc în faţa unei femei din lumea bună şi a unei scene de dragoste înduioşătoare.

  Abia când ieşim pe şoseaua albă, care, departe, ocoleşte Mateiaşul la mijlocul înălţimii lui ca o balustradă, îmi spune cu o timiditate de mustăcios strâns în veston militar:

  — De aceea spunei că nu vrei să pleci? Hă?

  Îi explic că e nevastă-mea şi rămâne uimit. Pe urmă, ca să câştige timp să gândească, strigă către vizitiu:

  — Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea; şi mai încolo, când s-a hotărât: Păi bine, domnule, atunci ce căutai la hotel? În cazul ăsta, nu vreai să mergi… din cauza ăleia de la Splendid?

  Ce i-aş putea explica? Îi spun aşa, într-o doară, uitând că era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să rămân, iar la hotel nu căutam decât nişte cunoscuţi.

  — Frumoasă femeie! drept să spun.

  Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă scot din sărite. E, în oricare din ele, un regret, o dorinţă confuză. Alături de fiecare cuvânt e prezent ca umbra lui un sens nemărturisit, dar care e ştiut de toţi acelaşi, iar orice ocol nu face decât să-l sublinieze şi orice intenţie de explicaţie să-l agraveze. Dar acum suntem departe şi – e poate şi o infinitezimală doză de lichelism ierarhic – o clipă sunt vag măgulit că şefului meu îi place nevastă-mea. Rămânem amândoi îndelung pe gânduri.

  În legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte şi de alta ultimele case ale Câmpulungului. Coboară mai toate până în prundişul râului cu şivoaie împletite. Unele par cu etaj, căci au pivniţi ca un subsol înălţat, iar deasupra lor pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: „Pneu Michelin” sau „Vermouth Cinzano”. Soarele coboară după culmile Iezerului şi Păpuşii, văzute acum din partea astălaltă, şi încoace, sub ele, e turla schitului Nămăeşti. S-a înserat de-a binelea şi pe coasta goală a Mateiaşului au început să ardă varniţele. De departe par nişte vulcani în plină erupţie, dar, pe măsură ce trăsura se apropie de ele, îşi scad mărimea şi forma, devin numai nişte clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic care luminează seara cerul ca nişte proiectoare. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, şi ca să ne facă loc oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sunt porniţi la drum lung. E un larg fior spaţial care precede întunecarea adevărată. Dincolo de spinarea goală care coboară din vârful Mateiaşului, ni se pare că ard nemărginit pădurile, pe care nu le vedem, dar le ştim bogate, pe povârnişuri de munţi. Când ocolim însă pe şoseaua pietruită tot cu var, încolăcită pe trupul muntelui, vedem că nu sunt decât varniţele de pe povârnişul celălalt, aceleaşi clăi mari de