Mersul în trăsură, mult mai mult decât cel în maşină, a fost şi e încă una din voluptăţile alese, pentru mine. Legănarea arcurilor e cel mai bun şi îmbolditor ison ritmic al gândurilor. Aşezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Şi mai ales e faptul osebit de preţios că, fiind condus de alţii, nu ai nevoie să fii atent la incidentele drumului. E un „abandon” total, ca într-o îmbrăţişare a întregului suflet.

  Pe stânga şi pe dreapta, la înălţimea capului, nu sunt, şi de o parte şi de alta, decât două paliere de întuneric vag şi forme nelămurite, care se deşiră după un sul abstract. Mă gândesc cu bucurie că m-am înşelat. Că e probabil că femeia mă iubeşte. Bucuria ei azi, când m-a văzut, de ce aş suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani? Poate că e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să cred că minte. Într-adevăr, n-a făcut nici un soi de cunoştinţe, a fost tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an încoace, n-aş fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel, numai a mea. Şi iată că tocmai acum eram în pragul nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufleteşti îmi e cu atât mai intensă, cu cât vine după disperarea care mă împingea la asasinat. Şi graba firească şi indiferentă cu care mi-a arătat scrisoarea… De ce mi-ar fi arătat-o, dacă ar fi avut motive să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă dezarmează.

  — Dormi, domnule?

  — Nu, domnule colonel, mă mai gândeam… aşa. Eram acum tot învăluit în amintirea surâsului îndurerat şi a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gândeam, cu recunoştinţă, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viaţa mea fără ea? Şi ce nebunie îmi ardea sufletul?

  Merita ziua de azi sfârşitul pe care i l-am dat eu?

  Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o prelungă şi inefabilă plasă de lumină, prin care, oferiţi captivi celor dimpotrivă noastră, alunecăm treptat. Colonelul tace cu ochii deschişi şi mă surprinde atâta preocupare la un militar. Dar se şi explică, fără să fie întrebat.

  — Domnule, asta nu e viaţă. Iată doi ani de când sunt aici pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa masă. Uite, acum vine toamna, mai sunt două săptămâni până-mi merg copiii la şcoală.

  — Aveţi copii mici, domnule colonel?

  — Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, şi un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce mai ştiu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat. Stăm aşa, în satul ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munţilor. Mai bine am intra odată în război, să se termine.

  — Credeţi că mai intrăm? Eu socot că vom rămâne neutri până la sfârşit. Unde mai pui că riscăm să fim zdrobiţi?

  Îşi aprinde ţigara şi, firesc, fără importanţă:

  — De bătut n-au cum să ne bată, că şi ei sunt pe sfârşite. N-au picior de soldat în Transilvania şi au ajuns să mănânce până şi mortăciuni. Moare lumea de foame la Budapesta, nu se mai dă decât cu condicuţă pâine. Dar n-ai manta, văd că ţi-e frig? Eşti cam subţire îmbrăcat. Vasile, dă pătura de sub tine.

  Era într-adevăr, răcoare. De peste vârfurile de brazi venea un suflu rece ce mă făcea să-mi simt pielea. Nu aveam decât o bluză de şeviot verde, de vară, pe mine şi pantaloni de raitcort, subţiri ca pânza. E mai bine cu picioarele învăluite în pătură.

  Casele din Dragoslavele, înşirate pe stânga şi pe dreapta şoselei, par, în întuneric, mai toate la fel. Oprim la o crâşmă de drum mare.

  — Hai să ne dăm şi noi jos… Mai luăm un pahar cu vin, până răsuflă puţin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să şi îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă.

  Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt câteva mese. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. Lângă ceteraş, singur un voinic cu privirea închisă, cu mustaţa mare. E beat. Ştie că îl privim toţi, dar pare plecat într-o lume, a lui. Pe masă, are şi patru pahare pentru cântăreţi. Cere din nou băutură. De la o masă vecină (pat de scânduri pe bulumaci subţiri), îi strigă un vecin:

  — Mă Nistore, iar se ţin copiii după tine prin sat…

  Surâde, mustaţa îi măreşte parcă surâsul.

  — Se ţin după mine puii de lele… simt, afurisiţii! şi surâde unei vedenii din el.

  — Mă Nistore, mai păstrează, mă… o fi azi sâmbătă, dar sunt două sărbători la rând, că luni e Sânta Maria, nu se lucrează la Dârste, opreşte bani ca să poţi bea şi mâine seară.

  — Bine… bine… am să beau până poimâine seară. Şi voi ce aţi stat, mă?

  Lăutarii nu sunt ţigani, ci săteni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai şi un ţambalagiu. Cântecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat din bojoci, ţigăneşte. E adevărat că fiecare cântec aproape are versurile dublate de câte două-trei ofuri sau măi… măi, dar nu sunt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui care le cântă), ci sunt răsfrânte înăuntru. Glasul celui care le zice, din gură, urcă fără sforţare şi e acoperit de un simţ de omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. Sunt departe de cântecele „armonizate” fad de profesorii de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit de perete, cu cei adevăraţi. Pe când cucoanele izmenite naţional, la oraş, cântă Du-te dor la badea-n sân, Mândruliţă de la munte, sau doina, devenită odioasă la toate „festivalurile artistice”, cântecele celor de aici au un gust adevărat şi amar de piatră, de scoarţă de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste şi de păreri de rău.