Dragostea nu e „idilică”, ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba, mai totdeauna, de bărbaţi care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mulţi bărbaţi. E o beţie de păcat în cântecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu toată necredinţa ei (şi e ciudată întâlnirea aici, dintre cea mai rafinată poezie baudelaireiană şi verlaineiană, cu voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi şi necredincioase, vroit bun, întreg la lumină, devine adesea mai scump, mai dureros preţuit, prin toţi cei care l-au frământat în braţe, şi ei deznădăjduiţi şi înfrânţi, ca şi cel ce cântă. E un fel de sfinţenie şi de voluptate prin păcat. Dragostea e, cele mai adeseori, frăţietate în amar. Dar şi cântăreţul de astă-seară e cum n-am întâlnit alţii până acum.

  A cântat şi cântecul prea de multe ori ştiut:

  Frunză verde ca măraru, De trei ori potcovii calul, Potcoave cât icusaru, Ca să urc la Stanca dealul -

  Şi nu-i vina calului, Nici a potcovarului, Şi nici vina Stancii mele c-a pus casă-n coaste grele, Ci e vina tot a mea că mă duc prea des la ea.

  Cuvintele sunt legate amar, cu un surâs adânc, şi, totuşi, totul pare şoptit pentru cel cu paharul dinainte. Îndepărtat în tristeţe e cântecul oltenesc:

  Sub fereastra casei mele trece-un stol de rândunele, Nu e stol de rândunele, Ci sunt dragostele mele care m-am iubit cu ele.

  Iubirea mea vine aci şi ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul a cerut şi ceva de luat în gură cu vinul, şi întârzie, prins de frumuseţea dintâi a cântecului. E în mine o fâlfâire uşoară de aripi, o duioşie de prisos. Aci, la răspântia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o întâlnire cu cântecul pământului, şi stranie transpunere între chinurile iubirii mele de oraş şi chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obştesc de răspântie. Cel care-şi frământă mustaţa şi bea şi ascultă de unul singur, cu mâna la tâmplă, se întoarce spre cântăreţ: „Zi-l iar”. Şi ascult cel mai amar cântec de dragoste, de blestem, de păcat, al acestor văi de munte:

  O… foaie verde firul ierbii of, of, of, Leano, Mă suii pe dealul Cernii, Unde paşte puiul cerbii, Of, of, of, Leano, La puica cu ochii negri…

  Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc şi plin ca o invocare, apoi „foaie verde firul ierbii” e spus ca un târât viu de şarpe, pentru ca prima silabă din „ierbii” să se adâncească întins, ca o arcuire de durere, tămâioasă. Pe urmă, în chemare, acel „Leano” e nemeşteşugit şi de-a dreptul ca un piept sfâşiat, dar numaidecât totul e readus înăuntru cu bărbăţie, ca să se încheie într-un joc cu surâsuri şi încercări de şăgalnic, pe când ţambalul picură lacrimi. Totul cade adânc în piept, lungind prima silabă din „negri” într-o volută de jale. Şi tot cântecul e din simţiri, care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să se înalţe în răsuciri de patimă, dar sunt cu mândrie şi amărăciune gâtuite şi răsfrânte în largi învăluiri de jale, ca o încercare de zâmbet rezolvat în strâmbături de durere. Amestecă acel rar „puiul cerbii” cu reflexul puhav al oraşului:

  O, m-a mâncat, mânca-o-ar dracii.

  Mi-a mâncat polii şi francii.

  Şi deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de dezgust, de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a evada, de a învia într-o formă sau alta:

  O, hai, mândro, să trecem Oltul, Să schimbăm vorba şi portul.

  Fată dragă şi zăpăcită, dacă am putea şi noi fugi… şi noi, dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost… Nu vezi că nu mai poate dura aşa?

  O, hai, mândro, să trecem apa, Să schimbăm vorba şi fapta.

  Să ne schimbăm felul… să fugim din lavra meschinăriilor, să uităm îndoielile şi furiile şi deznădejdile… să fie ca în ceasul dintâi.

  O cruce de voinic s-a frânt înăuntru, ca ros de o boală fără leac, eu am golit nu mai ştiu al câtelea pahar, fiorul nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm uşor şi, plutind greu în noi înşine, am plecat.

  De la Rucăr încolo suntem opriţi la toate posturile de santinele care ne recunosc. În zona asta de acoperire nu se mai circulă de multă vreme decât cu o învoire specială.

  Întunericul s-a mai rărit, şi în stânga şi în dreapta întâlnim din când în când şi luminişuri, în care siluetele copacilor pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav după o criză acută şi, deşi nu e nici o adiere, simt venind din stânci ca un fluid răcoros şi mângâietor, care-mi dă o senzaţie de prezenţă a întregului meu corp.

  E mereu o mireasmă de brad şi de fân copt, care împrospătează simţurile.

  Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă.

  — Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la Câmpulung, dar mă duc aşa, duminica, să mai văd lume, să mai schimb o vorbă acolo, că mi s-a urât la stâna noastră de la Dâmbovicioara numai cu soldaţi…

  — Bine, dar azi e sâmbătă! De ce n-aţi rămas pentru mâine acolo?

  — Generalul, azi pe la patru, când am ajuns, că ştia că viu, mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei ştiu, toată lumea, obiceiul meu acolo, când viu. Las caii să se odihnească la Splendid, mă scutur puţin şi o pornesc la cafenea pe bulevard. Acolo ne găsim toţi. Ne uităm la lume şi mai povestim ce ştim, mâncând brânzoaice de zmeură şi ciocnind şpriţuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, şi iar la cafea, la Tudose. Azi, cum îţi spun, generalul parcă mă aştepta, că mă şi cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mâine dimineaţă să fiu acolo. I-e frică, se vede, de vreo inspecţie. Aşa că am lăsat caii să se odihnească puţin. Până atunci cerusem un şpriţ