rece lui Cyrano la o masă afară, când tocmai te-am văzut pe dumneata trecând şi pe urmă intrând la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce caută aici? Şi am trimis să te aducă. Nu ştiam că eşti cu nevasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie… că-ţi dădeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu războiul, cine ştie?!

  — Credeţi că vom intra în vara asta?

  — Noo… nu cred… Dacă n-am intrat până acum… Dar poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist din Bucureşti că mâine va fi un consiliu de coroană. Că la cafenea, ce naiba să faci între două şi patru, până iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tânărul ăsta…

  — Ce ziarist? din Bucureşti?

  — Da, din Bucureşti; pare să aibă legături sus, acolo… Că ştia al naibii o mulţime de lucruri. Mi-a dat numele unui deputat care a obţinut un permis pentru zece vagoane de untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca disperaţii. Hai, Vasile, mai pişcă roibul ăla că se lasă greu… Ieri, îmi spunea, le-a şi trecut prin vamă, la Predeal. Dar parcă deputatul ăsta e singurul? Toţi, domnule s-au îmbogăţit… Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu lasă petiţia aprobată nici un moment din mână, până nu au hârtia de permis lucrată gata…

  — Credeţi asta?

  — Da câte mi-a spus!… Că nici el n-avea pe nimeni în Câmpulung şi cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie voie… Că pe urmă am trecut amândoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legături… Dumneata nu eşti din Bucureşti? Ei, atunci trebuie să-l cunoşti… Stai, că-ţi spun numele acum… aşa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă.

  Cred că n-am mai avut o picătură de sânge în obraz. Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgând din ţigară, în para roşiatică, aşa ca şi când în clipa asta nu se întâmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putinţă… Am întârziat răspunsul, căci nu puteam scoate o vorbă. Şi pe urmă, ca un animal sfârşit:

  — Un domn tânăr? de vreo treizeci de ani? nu?

  — Da… cam aşa.

  Şi, lipsit de respiraţie, clătinându-mi-se tot sufletul:

  — Cu ochii mari, mustaţa mică, neagră?

  — Ei, ăla e… Îmi închipuiam eu că-l cunoşti.

  Da… era amantul nevestei mele. Mi-am spus că dacă nu voi avea calmul desăvârşit, nu voi putea afla nimic din ceea ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi dea satisfacţia monstruoasă a certitudinii. Am făcut o sforţare dârză să mă înfrâng şi, cu o notă mai sus poate, mi-am cântat totuşi rolul:

  — Îl cunosc… Nu e ziarist propriu-zis… E un fel de cronicar monden… Dar are legături frumoase. Ce caută la Câmpulung?

  Colonelul era mereu tihnit şi familiar, ca şi când n-ar fi observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, avea acum alături un strigoi.

  — Nu ştiu… dar… l-am mai întâlnit şi altă dată.

  Am întrebat în continuare, cu buze arse:

  — Stă atunci toată vara la Câmpulung?

  — Nu cred… mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa cu mine la restaurant…), dar pare că l-am mai văzut şi altă dată. Vine aşa, câte două-trei zile, şi pleacă.

  „Spune… spune tot! îmi ziceam în gând. Dă-mi pe gât tot paharul de otravă până la fund, până la drojdie, îl şi simt în sânge.”

  — După câte am mirosit eu… trebuie să fie vreo femeie la mijloc.

  Eram singur, în gol, atârnat ca şi când îmi căzuse o scară de sub picioare.

  — Da… asta cred şi eu.

  — El – şi apăsă pe „el” – mi-a spus că mâine, la consiliul de coroană, e chestie mare…

  După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Câmpulung. Pe jos, alergând îi puteam face în trei ore. I-aş fi găsit pe amândoi în zorii zilei, în pat.

  — Spune că Take Ionescu, înţeles cu Filipescu, dar eu cred că mai mult îmboldit de ăsta… de Filipescu… E om năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar… că el l-a făcut… zic, s-au înţeles să spună regelui: ori-ori! Regina e cu ei.

  Răsărise luna şi şoseaua albă părea catifelată şi umedă, ca şi poienile de iarbă, ca şi grupurile negre de brazi din vâlceluşile pe lângă care treceam.

  — Domnule colonel, nu vă supăraţi, mai aveţi vreo ţigară?

  — Cum nu, dragul meu, cum nu… De ce nu mi-ai spus că fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta, că e lung al dracului.

  Nu fumam de obicei şi nu ştiu de ce am vrut să fumez acum. Am înţeles că bonomia colonelului meu e pricinuită de plictiseala drumului şi că asta l-a făcut, mai ales, să mă ia cu el. Aş putea să mai insist, dar prefer să-l las să spună la întâmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă privesc. Aduc, cu încăpăţânare în martiraj, iar vorba:

  — E băiat de viaţă, Grigoriade ăsta… Îmi pare rău că nu l-am întâlnit şi eu. Cât spunea că stă la Câmpulung?

  — Zicea că de data asta stă până luni… marţi… poate… Să vadă ce se mai întâmplă.

  Ţigara îmi amărâse şi ea gura.

  — Cu siguranţă că pentru o femeie a venit…

  — Aşa cred şi eu… Ce să-i faci…? Nu le-ai văzut pe toate, că la şase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota… gătite şi sulemenite toate… fără bărbaţi?

  Asta era şi nevasta mea… Aşadar acesta e datul… realitatea.

  O clipă surprins, ca şi când ar fi trecut un